De departe Impresiile zilei

Conserva – reinvented

Se facea in anul douamiioptisprezece de la Hristos, ca era sfarsit de mai. In apropierea zilei mele de nastere… treizeci si cinci de ani frumosi. Nu stiu cand au trecut, insa uite-ma-s. Surioara si cumnatul s-au gandit sa imi faca un cadou onomastic mai alfel. Mai mare si mai negru decat ceea ce detineam eu. Un minunat exemplar japonez.

Zis si intamplat, m-am procopsit cu un minunat exemplar american, pe patru roti de data asta. Si tare comod am devenit intre timp. Tre’ sa fie prea cald si prea frumos afara ca sa ma decid a incaleca motorul… Am imbatranit, nu credeam vreodata ca o sa ma gandesc vreodata sa planuiesc o vacanta in conserva… planuiesc acum.

Acelasi consum, mai mult comfort, minus libertatea. Pauze mai putine, pentru ca opriri mai rare, nu stiu… nu credeam vreodata ca o sa ma aud zicand: road trip cu masina!

Surprins? Da! De rezultatul imbatranirii si de cadoul primit acum cateva luni. Nu mi-a venit sa cred, am ramas blocat intr-o bucla verbala: Ce mnezo ati facut? Nu se poate?! Nu! Cum? De ce? Dar nu pot sa accept, nu si nu!… Ce mnezo ati facut?….

Au facut si au facut bine… Fiesta de la noche, ca e neagra bestia cu motor de o mie. E si titanium pe deasupra, adeca mno, imi sade cacaul supraponderal pe piele, incalzita, de e necesar. Clima bizonica? Desigur, aruncam si oleaca de caramida pe pedala de acceleratie cand e plictiseala pe autostrada, bluetooth si alte minibrizbrizuri, toate la o taxa de drum zero! I’m loving it! Ca MC Donalds. Asigurarea ustura un pic, insa mno, e primul an, o sa ma scada. Sper.

Verdict? Poi ce sa mai zic? Masina moca, in stare buna. Asta pana i-am rupt oglinda stanga. Am impresia ca is cu motorul si ma indes peste tot… Sper ca toate is la locul lor in rest, adeca mno, cinci anisori vechime si cincizeci de mii de mile… nu ar trebui sa fie prea…. obosita.

Mnezo cu mila! Atasez poza cu specimenul, ca doar is pozar amu’, si ma intorc la ale mele, curatarea acvariului, iar apoi shopping intru alimentarea frigiderului.

Fiesta de la noche

De departe Foto Impresiile zilei

Hobby

M-a vrajit intotdeauna fotografia. Arta, cunostina din spatele unei fotografii uimitoare. Am vrut mereu sa creez ceva frumos, ceva placut ochiului, sa invat cum sa focalizez, cum sa pun in cadru ceva… altfel. Ca oricine altcineva, probabil.
M-am tot linistit singur si am ales sa nu investesc amar de bani in ceva ce probabil nu o sa folosesc prea des si am folosit tot felul de sapuniere care, fac poze, insa m-au limitat putin. Sau poate doar asa m-am simtit eu, limitat.
A venit insa momentul investitiei, momentul in care am zis: gata! Sa-i dam aripi pasiunii. Sa vedem, e doar o faza, sau chiar imi doresc sa fac asta. Amazon, comanda, achitare… doua zile mai tarziu, imi sedea pe bancheta conservei o minunatie de camera. Bineinteles ca nu m-am oprit acolo, doar se mai pot achizitiona si niscai obiective pe langa… adica exista loc de mai multa cheltuiala mai mereu.
Zis si facut, am purces in zile diferite, in locuri diferite, am incercat sa captez ceva frumos in masinaria asta patratoasa. Am incercat apoi tot felul de programe de editare, am inteles intr-un final ca editarea nu inseamna neeaparat trisare. Am urmarit ore de tutoriale pe youtube, am incercat sa fur cate un pic de cunostinta din fiecare. Am inceput sa creez, frumos sau nu, placut ochiului sau nu, voi incarca aici diferite poze. Pentru cine vrea sa vada, pentru mine. Ma voi intoarce la un moment dat aici si imi voi revedea primele incercari. Voi probabil spune ah, am si uitat ca detin camera foto, sau poate ceva de gen… uite ce rahaturi de poze faceam odata.
Timpul, inca o data timpul isi va spune cuvantul…

Prima poza:

Copacul Linistii

Dintr-un motiv pe care nu il stiu, iubesc copacul ala. Inainte, cand lucram in pub, dupa ce dadeam cu mopul, pana se usca sala, urcam pe mobra si alergam la copacul ala. Aprindeam o tigara si ma bucuram de liniste. I-am spus Copacul Linistii.

 

A doua poza:

Cafea alb negru

Testand tot felul de cadre si setari, m-am gandit ca nu ar strica sa pozez si un espressor. Nimic special aici, poate doar amintiri nu chiar placute pe langa masinaria de cafea.

A treia poza:

Apus

Nimic foarte special nici aici, doar teste si editari si mai multe teste. Locatia este aceeasi ca in prima poza. Langa Copacul Linistii, mi-a placut refelxia apusul in geamul masinii. Probabil am vrut sa redau asta.

Pun punct aici momentan, o sa revin cu poze facute cu obiectivul macro. Pfoai ce obiectiv, ce calitate, cat detaliu, cat wow.

Photograful wannbe, over and out!

De departe

Innoire

Draga jurnalule, bine te-am regasit. Imi cer scuze fata de tine, m-am lenevit si nu ti-am povestit marile schimbari ce au avut loc in ultimele sase luni.

Slujba noua. Da! Eu, eu ce greu ma urnesc intr-o directie noua, de ce? Mnezo stie, frica de necunoscut? Zona de confort? Probabil.

Plater. Alias placanjiu, electro-placator, inca nu stiu cum se traduce meseria ce o practic de juma de an. Daca imi place? Da! Nu mai am de a face cu oamenii, cu figuri si doleante absurde. Fabrica, uniforma, colegialitate, aprecierea efortului depus, program fix cu posibilitate de ore suplimentare, draga jurnalule: sunt in extaz.

Totul a inceput in intai mai a anului douamiisaptisprezece de la venirea Mantuitorului nostru Iisus Hrisos. Intr-o zi senina si plina de emotie. Fabrica a rasarit la capat de drum, iar dupa sase ani si jumatate de Anglia, am aflat si eu de existenta ei. Cica e de vreo patruzeci de ani in acelasi loc. Nu am stiut.

Interviu. Interviu cu un englez, in engleza. Eram terminat, balbait, nesigur, engleza mea de balta dadea rateuri si ma tot scuzam pentru asta. Emotii? Putin spus, spaima, frica de a nu fi acceptat, teama de a nu rata ocazia aceasta ce parea a fi un vechi vis de al meu.

A trecut interviul, mi s-a facut turul fabricii si am plecat spre casa. Au urmat cateva zile chinuitoare insa raspunsul a sosit. Eram acceptat, puteam incepe in doua saptamani.

Derulam scurt cele doua saptamani si uite-ma pe data de cinsprezece mai a aceiluasi an de la Hristos. Ora zece si jumatate, la ora asta incep noobii in prima lor zi. Seful mi-a povestit despre pauzele de ceai, doua la numar, despre pauza de masa si despre orele de lucru. Mi s-a indicat inspre o masa de lucru, inspre cateva componente si mi s-a explicat ce aveam de facut. Hai baiatu’ joc de incheieturi. Fiind vorba de electro-placare, componentele trebuiesc a fi insirate frumos pe sarma de cupru si atasate de un cadru de metal. Curentul electric ce trece prin bara care suporta acest cadru, trece prin sarma in componente, creeaza un camp magnetic si atrage particulele metalice din bazine.

Roman fiind, sarma e duct tape-ul autohton si experienta de lucru cu sarma am de numai vreo treizeci de anisori. Poate si mai bine, in comunism, stim bine, de ne trebuiau jucarii, le fabricam noi, din sarma.

Prima zi de munca… lunga si plictisitoare. Nu a fost plictisitoare, sincer sa fiu, insa cand nu stii cum sa legi o componenta si mai ai inca trei sute de legat… te cam uiti la ceas… mai e mult pana la cinci?

Cele trei sute de componente au fost legate, au mai urmat alte sute de componente de alt fel, iar ziua s-a terminat.

Ajuns acasa, putin dupa ora cinci, mi-am luat alta tinuta, m-am uitat la ceas si m-am intrebat: acum ce?

Obisnuit sa lucrez pana la ore tarzii in noapte, schimbarea m-a socat. Eram multumit. Bucuros. Aveam sa mai fiu inca multe zile, vreo sase luni mai exact. Sunt sigur ca bucuria o sa mai dureze insa.

Zile libere, adica sarbatori legale, stau acasa. Diferit, nu? Concediu douazeci de zile pe an, iar in plus de la Craciun pana dupa de revelion pot freca menta si sunt platit. Ce sa mai? Numai de bine.

Ce m-a marcat… nu tocmai placut, a fost plecarea in pensie a unei tanti de acolo. Toata… intamplarea, a fost… dubioasa. Toata suflarea firmei a fost prezenta in cantina, am fost serviti cu ceva prajiturele, o venit directorul si a tinut un discurs… dezamagitor. Multumim pentru servicii, succes in continuare, pensie placuta si multumim pentru servicii. Ah, tine felicitarea asta si voucher-ul asta. Bine, tinand cont ca directorul si citez spusele unui coleg: “are abilitatile sociale ale unui lopeti”, probabil a danunat bucuriei zilei. Douazeci si patru de ani, plus vreo cateva luni de continua angajare. Dezamagitor… dar probabil asa e la ei. La noi sigur nu stiu cum e. Nu am participat la nicio pensionare in tara…

S-a tirat tanti acasa, probabil cu ochi zemosi, nu am fost foarte atent, aveam alte cateva sute de componente de aliniat pe sarma.

Derulez inca vreo doua saptamani. Sunt laudat, lucru nou in viata mea, cineva chiar imi observa si aprecieaza implicarea si invatarea rapida. Urmeaza la trei luni si o binevenita marire de salariu, cu promisiunea ca mai e una pe drum, daca imi continui implicarea.

Colegi nasoli, avem si de aia, insa dam pe ignor, nu prea avem de a face cu ei. Eu si colegul Bill, un grasut de douazeci si cinci de ani. Lucreaza in firma de la saptispe, insa pleaca in decembrie… se pare ca s-a saturat, e de inteles.

Pun punct paginii, ne mai auzim jurnal parasit. Sper sa nu se puna prea gros stratul de praf pe tine. See you soon!

De departe Plimbari

Scotia – 2 in 1 – A sasea si a saptea zi

La un an si de la incheierea minunatei vacante, reusesc sa inchei povestea aici pe blog… oare?

Ziua a sasea… incerc sa imi amintesc, Inverness, mobra parcata intr-un loc dubios de central, camera veche si tocita, micul dejun contintental, atat de continental incat toti oaspetii casei de oaspeti aveau priviri continentale, pardon, priviri: wtf iz dis? Am trecut cazarea cu pricina in dosarul cu titlul Never Again si am purces la drum. Imi amintesc acum, seara ne hotarasem sa mergem pe lac, nu pe orice lac, ci sa facem cale-ntoarsa la Fort Wiliam, cica puteai vedea foci pe lacul ala. Am pornit spre.

Ne-am oprit pe la Loch Ness sa tragem o poza cu Nessie, nu s-a putut, a fo timida si nu s-a aratat. Conditiile meteorologice au fost minunate in prima jumatate a zilei, adica cam pana cand am iesit cu barca pe lac. Apoi o inceput sa picure. Macar am avut parte de cinci zile de soare, in Scotia! Am fost binecuvantati. Revenind la barca, eram singurii pe punte, restul focilor erau ascunsi sub acoperis, ce sa faci? Nu toata lumea e baicar, nu toata lumea cara impermeabilul in buzunar…

Am vazut apa, si ceva pui de ceva inrudit cu delfinul, am mai vazut pescarusi si o epava. Ceva ruine de case cu povestile lor si o movila ce trebuia sa gazduiasca foci. Se pare ca tocmai le ratasem, probabil le tocmai ratasem de vreo luna, insa fiind cea mai interesanta atractie pa lacul respectiv, probabil nu s-a deranjat nimeni sa updateze treaba asta…

Am pus punct navigarii si ne-am infipt intr-o mancatorie standard de pe marginea drumului. Cand am ajuns la casa cu doua tavi cu etaj, am linistit casierita care parea a se uita la doi reintorsi din Cast Away cu o scurta explicatie: am servit astazi doar un mic dejun continental. In cazul in care se necesita o explicatie, acest mic dejun este compus din: paine prajita, unt, gem, miere, cafea, ceai. Pofta fucking buna! Croissantele se terminasera cu o ora in urma. Sau o zi, o saptamana, dracu’ mai stie.

Am mancat si ne-am carat. Prin ploaie, prin peisaj fain si iar plin ploaie. Multa ploaie, insa nu atat de multa cat ne astepta in ziua urmatoare. Ne-am oprit in Dalkeith si am mancat la un italian serviti de o romanca. Am innoptat in cel mai comunist hotel din Anglia si l-am trecut si pe ala in dosarul cu NA…

A saptea zi… Nu stiu de aveam mic dejun la hotelul comunist sau nu, insa stiu ca nu am mancat acolo. Am cautat ceva prin “centru”, am urcat mobra romaneste pe un trotuar britanic si am comandat ceva la un indian cu accent scotian. M-a intrebat el ceva, am zabit si am raspuns ca da. M-am rugat apoi sa nu imi puna pe farfurie ce stiu eu ce lighioana. A fost ok.

Si vremea a tinut cu noi, pentru primele doua ore cel putin… Apoi s-a last cu averse de ploaie si olecutica de grindina. Mi-am imaginat ca plange Scotia, la fel ca mine, pentru ca o parasim. Am iesit din prea minunata Scotie, cu gandul ca ne v-om intoarce.
Hai si-om cauta zidul lui Hadrian. Nu l-am gasit. Si l-am cautat o perioada. Adica am vazut indicatoare de genul: pe aici a fost zidul, buda casei acesteia este facuta din caramizile zidului, insa nici urma de zid. Bagu-ti destu’-n ploapa.

Am vizitat mai apoi un vechi prieten in New Castle si sincer nicci ca nu m-as fi mai pus pe drum la ce Cristos era afara… insa ne-am pornit oricum si a fost film horor. Am ajuns tarziu in noapte inapoi, dupa pauze multe si dese, nu mai puteam vedea drumul, insa treburie astea miniore si neinteresante le trecem cu vederea. Nu pot umbri minunatia salbatica a Scotiei, peisajele curate si stralucitoare ale insulei lui Skye.

Scotia, iti mulumim ca ne-ai primit, promitem sa ne intoarcem…

De departe Plimbari

Scotia – A cincea zi

Ne trezim cu greu acolo departe. In Farr. Camera e calduroasa si ne imbie sa mai dormim. La micul dejun eram programati in jurul orei opt jumatate, ne-a imbarligat gazda noastra simpatica sa mancam mai tarziu. Am pregatit o cafea la plic cu ajutorul filtrului din camera si am iesit afara. Mai intai eu, flacaii se fac mai repede gata pentru lume…

In timp ce paseam inspre curte, am fost intampinat de simpatica gazda. Foarte de treaba batranica asta. Amabilitati marunte: cum ati dormit? Cum sunteti? Pregatiti pentru mic dejun? Mai dureaza un pic.
Am iesit sa fumez si sa imi sorb cafeaua in ceata gri a Farr-ului. Mii de gazulite nesimtite au inceput sa imi dea tarcoale. Midges parca le zice. Te mananca de viu. Gazda m-a scapat si de atacul lor. S-a oferit sa imi dea niscai crema de maini si fata, apoi a precizat sa trimit si sotia la cremuit cand coboara. Ceea ce s-a si intamplat in scurt timp.

Crema minunata nu le alunga insa, ajuta altfel, conform spuselor gazdei noastre, avea un strat gros si gazele alea scarboase nu mai puteau infige acele in noi. Cert e ca in scurt timp, aveam fiecare cateva lesuri de muste pe fete.&amp;amp;amp;nbsp;</p>
Cam racoare era acolo in Farr, iar gandul ca in curand trebuia sa ne asternem la drum nu prea ma bucura.
Gatand cafelele si setul de tigari, am fost invitati la mic dejun. Un pic altfel. Peste cu bacon la cuptor. Stiu cum suna, insa a fost de-a dreptul minunat. Ne-a tinut companie gazda noastra si ceilalti oaspeti ai pensiunii pe care o gestiona. Am povestit multe acolo in cinci. De unde suntem, ce parere avem despre Scotia, istorie, obiceiuri si altele.

Am multumit frumos pentru bunatatile pregatite si am purces intru imbagajuire. Jumatate de ora mai tarziu coboram cu topcase-ul si sidebagurile in curte. Am scos husa de pe motor cu grija, o pasare se adopostise peste noapte sub husa.

Am pornit la drum intr-un final. Fara chef, ceata nu se ridicase, nu am putut observa privelistea minunata pe care o laudase Leslie, batranica cea simpatica de acolo din Farr. Am plecat salutand si multumind, am plecat fara tragere de inima…

Privelistea se schimba tot mai mult, nu in bine. Crestele ascutite erau inlocuite de movile mici, tot mai mici, iar ceata inca nu se ridicase. Ne-am oprit intr-un oras, sa bem o cafea, poate ni se intoarce cheful. Am cumparat iarasi prajituri, patru la numar, bineinteles ca nu le-am mancat, gretoase erau si de tura asta.
Am pornit iar la drum dupa pauza asta. Ne-am indreptat inspre Dunnet Head. Cel mai nordic punct, dupa spusele placii de acolo. Nimic foarte impresionant, parca nimic nu mai era frumos. Sau poate era doar o parere..
Am pornit spre John O’Groats apoi. The World’s End, asta era scris acolo pe indicator. Vreo doua poze, cautare de suveniruri, abandonare de cautate de suveniruri, preturile erau putin cam peste buget si am incalecat cu destinatia Inverness.

Pesajul… Peisajul ramasese in urma, campii, movile si marea in dreapta. Asta am cam vazut tot restul drumului. Am presarat drumul cu pauze de tigara din loc in loc. Cateva poze in locurile mai “rasarite”, tot inainte pana la destinatie…
Am ajuns in Inverness intr-un final, relativ devreme daca e sa compar cu celelalte zile. Am gasit si “minunatul” Guest House si apoi m-am lalait in cautare de parcare. Nu prea imi venea sa urc mobra pe trotuar. Amenzile is destul de usturatoare in Anglia.
Dupa cautari seculare, am realizat ca pe straduta hotelului era parcare speciala pentru mobre… Ca sa vezi… Am pus utilajul in cric, am scos pentru a multa oara bagajele, am aruncat husa peste, am trecut lantul prin roata si hai in camera. Nu am stat prea mult in camera, aveam foame… Norocul nostru in aceasi cladire se afla un restaurant chinezesc. Chinezarii sa mancam dara! Putin cam prea picante pentru gustul sotiei. Am stins arsura cu cate o bere… Mare greseala, la sfarsitul mesei eram amandoi terminati de somn.
Am pus punct mesei cu cate o tigara, iar apoi ne-am inapoiat in ceea ce numeau astia camera… Eu am picat mort in varf de pat, noapte buna…