Trip to Italy 2015

Omul se schimba. Il schimba timpul, il schimba banii, il schimba boala, il schimba alti oameni. Pe mine m-a schimbat motocicleta. Am descoperit fascinatia asta si … Gata! S-a schimbat perceptia despre distractie despre plimbare despre prudenta si siguranta… S-a schimbat tot la dracu’! Povestile despre vacante sau destinatii de concediu mi-au facut intotdeauna capul mare, oricine le-ar fi spus sau planuit.

Scotia, liman abrupt si-ndepartat chiar mi-a facut capul mare, la propriu: aproape ca mi-l simteam cu minim 1400 de grame mai greu, sprijinit rezonabil de un topcase burdusit de sandwich-uri si contrabalansat de greutatea unui obiectiv de 105 mm macar( F/2.8G IF-ED AF-S VR MICRO, acesta fiind un apropo “subtil”)…  Hmmm… Scotia?…

Ca-n desene animate, mi-au aparut niste bule deasupra capului meu mare si greu cu loopuri, castele, cadre, unghiuri, curbe pe exterior si culori… Isle of Skye… Cu magie si zane… Dimineti neguroase, bolnave de verde si de galben, in contururi negre vazute din pat, pe fereastra… Lenes, asa .. Dupa mile si mile pe motor…

Scotia deci… Gradele din termometru erau o probabilitate indepartata in planul asta, probabilitate asociata cu latura pesimist-prapastioasa a viitorului meu sot….

Ce poti visa mai mult decat sa infuleci ceva bun cocotat in varful patului de 100 lire pe noapte, dupa o zi lunga de mobra, undeva la capatul innorat al lumii cu cin’ ti-e drag in brate?

Cee? V-a spus el deja: Italia.
N-a fost greu sa ma convinga. Sau sa ma conving. Dupa schita primelor doua zile de traseu, elaborat contabiliceste doar din punct de vedere al timpului (varianta 1 – daca ajungem la locul de cazare la ora 16 extra loop; varianta 2 – daca ajungem la locul de cazare la ora 19.30)… stiti ce? ! Englezii astia sunt foarte plicticosi… Adica nu poti pur si simplu sa te urci pe motor, sa te uiti incotro e mai insorit, sa-i dai gaz pana cand incep sa ti se lipesca fesele de cutia toracica siiii, cand ti s-a luat, sa gasesti un culcus, sa-ti tragi o bere-n creier , sa te hahai un pic la vreo scriere savanta despre cantecul bufnitei si gata! Nuu! Trebuie sa stii de unde pleci unde ajungi, in ce data, la ce ora si de ce, sa gasesti pe harta culcusul, sa verifici disponibilitatea , sa rezervi… Si bineinteles sa te rogi intens sa ajungi in intervalul de check in… P..aula mea! (folosita nu ca obiect posedat ci ca si semn de punctuatie asa cum am invatat in prima tura lunga)
Din punct de vedere financiar am mers pe principiul distractia e nepretuita. La un moment dat baicarul meu a inceput sa-si exprime argumentele in cifre absolute: 4 grade, 120 lire… In fine, a devenit foarte convingator.
Cui ii trebe pene??!! Care Scotia?! Avem o viata inainte pentru Scotia… Italia cu aerul ei boem, cu drumuri inguste si serpuitoare marginite de leandru inflorit… Acelasi pe care acum 2000 de ani se pisau romanii cu sandalele lor smechere..
A lui mama care-i duce dorul… Ocazia sa-mi spal pacatele de a nu-mi fi vizitat sora de vreo 3 veri… Si soare… Parca simteam briza prin viziera ridicata… Nu tu sapte randuri de pantaloni, ai mei, ai lui, unii de rezerva si echipamentul… marea si muntele in acelasi cadru… Sa mergem!!!
Si am mers.
El e baicarul, el e cu recordurile de mile pe ora, mile pe zi … Viteza de rotatie a mobrei in jurul scaritei… Eu sunt pasagerul… Si nu pot povesti decat de pe locul din spate… uite, spre exemplu despre senvisuri… Pai stiti cu cat sarg m-am ocupat? Cum am combinat gusturile??!! Ce minunatie se intamplase seara intre pastrami si ementaler? Si cum se lipise de fain ardeiul gras roscovan de untulet? (nu margarina!!)
Hmm si pusesem si servetel in fiecare pachetel… Si painea… Mdea
Parca altfel te incumeti sa cari ruxacul in spate 2000 de kilometri neintrerupti cand stii ca acolo e bogatia pauzei tale, e dupace-ul tigarii …
Foametea astea bolnava este tot o consecinta brutala a stilului englezesc exact cum a zis husband. Stim ca noi romanii mancam nesanatos si ca nu-i poti cere englezului bro, ad-o ciorba ! Da’-n pana mea in afara de fasole voi ce mancati baaahhh baieti? Fish and chips-ul vostru ma umple de sanatate mentala… (galbuie , asa..)
Dupa 20 de mile de la pornire am inceput sa am acele atacuri de panica in legatura cu senvisurile… Incepuse sa ma stranga casca. A constatat omul meu mai tarziu ca era din cauza celor treispre randuri de tepi care incepusera sa iasa… Si-n ziua de azi mai netezeste cate unul, doi.
De la un punct al drumului am reusit sa mi regasesc optimismul si sa ma gandesc la calatorie: uite o carciuma, uite un pub.. Uite ceva, oare au mancare?
M-am consolat cu adevarat in tren cu gandul la minunata bucatarie franceza. Cum o sa degust, pardon, devorez un platou dichisit… N-am mai prins decat niste meniuri cu burgari si niste chiftele cu sos care pareau sa aduca orice alt specific culinar, mai putin francez. Delicios.
Din punctul asta trebuie sa verific insemnarile in legatura cu traseul. Nu mai stiu in ce loc eram sau pe unde treceam dar devenisem extrem de constienta de locul unde sunt chiftelele. Ba se-mbulzeau creand asa senzatia de bolovan in stomac, ba se aliniau in sir indian dand sentimentul de… Ceva-n gat, in sensul propriu…mi -am dorit sa mi remicsorez capul, cum de asemenea am simtit un dor profund de Nolanul clampanitor despre care spusesem ca trebuie sa-l leg de ambele bretele de la sutien ca sa-mi sada pe teasta. Mi-am promis in gand, mie si lui Jx ca voi reanaliza optiunea flip-up deindata ce voi scapa de chiftele, pe o cale sau alta…
Scotia ca destinatie echivala cu disciplina traseului, bugetului,asteptarilor… Italia cu improvizatia… Am improvizat noi ceva, aproape de miezul noptii, printr-o parcare unde consilierul personal al baicarului, d-l Net, tragea chiulul… Mi -am amintit sa numar in franceza… chiar si sa injur in franceza mi-am amintit…. Chiftelele erau inca decente. Ne-am impartasit cu sotul meu conceptiile despre improvizatie, ploaie, sistemul hotelier francez, ca doi arici teritoriali iubareti.
Cum sa zic? 80 de kilometri sunt o nimica toata pusi langa 2000 sau langa 2500… Insa pusi langa chiftele, devin… Obsedanti, interminabili.
Notabil in aceasta prima parte a calatoriei a fost baia. Da. Am memorat fiecare centimetru patrat din orice unghi vizual poti intui. Ce mai ramasese din noapte, m am ocupat cu exorcizarea chiftelelor din fiecare cotlon (cu sau fara t, cum vreti).
Dimineata a venit glorioasa. Mi-am jurat ca o s-o ia dracu’ mancare, ca doar n-o sa ne stricam concediul pentru ea. Am privit cu jind la mic-dejunul cu adevar frantuzesc. Mi-am adunat discret balele cu cateva bucatele de branza, am impins barba in fata si-am zambit corporatist: Bonjournee!
Gata! Elvetia, nu pot rata Elvetia… Inca nu apucasem sa i-impartasesc motociclistului meu toata minunatia care e Elvetia, mai ales in zona prin care vom traversa-o noi.
Am mers ca fetii-frumosi, caaale luuunga… Tot asteptand surprinzatoarea Elvetie… Surprinzator era deocamdata mirosul persistent de vaci. Pe autostrada infinita nici nu am putut macar sa ma gandesc, d-apoi sa le numesc “mamele cuiva”
Nu sarea nimic, nu era niciun iepure de camp mai mare sau mai mic pe nicaieri, niciun cocalar. Dragul meu sot s-a straduit sa pastreze un confort auditiv, mi-a pus muzica, dar plm, nu era ca si cum canti Katiusha… ne stabilisem chiar si un cod, cand il bat pe umar comuta si mai conversam… l-am batut pe umar de vreo cateva ori: cu casca. Am adormit! Si asta chiar dupa ce imi amintisem, oripilata, povestea pasagerelor adormite… Mdea…
Pe la pranz asa am oprit intr -o parcare. Era o rulota unde vindea senvisuri; n-ar fi rau sa mancam ceva, sa nu asteptam iar sa se lungeasca ziua si sa ajung sa mananc iar ca hamesita si sa se repete istoria. Senvis cu snitel. Am dorit si salata, daca m-a intrebaaat…. Imi imaginam o frunza mare de salata verde… M-am asezat comod pe o banca; soarele nu razbatea prin umbrela protapita acolo… Am schimbat 2 vorbe cu vanzatorul… Suntem englezi? Nu… De unde venim unde mergem… Trelea lelea… O rafala de vant i -a ciufulit omului umbrela, reclama agatata-n doru’lelii de ceva… Am asteptat sa-si reaseze itemurile, mi-am primit senvisul cu un zambet bonus din partea mosneagului auster… Trei rondele de ceapa ranjeau din senvis… M am uitat la mos… El la mine… Am masurat din ochi distanta pana la nenorocitul de cos de gunoi aflat in capatul opus al parcarii… L-am sorbit din ochi pe baicar, am ranjit la ceapa, ceapa la mine… Si l-am mancat.
15 minute mai tarziu… duceam dorul odioaselor chiftele. Puteam sa spun fara exagerare ca nici nu mi-a fost rau de la ele, comparand cu ce simteam acum. Oricat m-as stradui sa redau calatoria de aici pana in Italia, singura exprimare eleganta si decenta este ca am borât regulamentar in fiecare sfanta parcare, cu sau fara toaleta amenajata. Baikarului nu-i place sa iasa in evidenta, sa deranjeze  sa se bage in seama cu strainii. Cu toate astea, intr-o statie de alimentare, a dat buzna spre toaleta carându-ma/târandu-ma dupa el caci nu puteam sa mai stau in picioare.
Am stat in fel si chip in orice locusor se putea opri sau nu… Cu picioarele-n sus cu capul in jos, lungit, ghemuit… Orice as fi facut senzatia de greata si durerea de stomac se estompau pentru 30 de secunde ca apoi sa revina cu mai multa forta…
Gandindu-ma acum si mai cu seama privind pozele, nu pot vreodata sa condamn pe cei cu prejudecati: motociclisti ciudati, satanisti, drogati… Am confirmat din plin…?
Apogeul elvetian a fost “Gotthard”: 16,3 kilometri de tunel. Stationarea si oprirea sunt interzise. Sapat in creierii Alpilor, creieri caldurosi de altfel. Ganduri incetosate despre castile open-face, dintii inclestati dureros, bolul alimentar muuuult mai sus de epigastru… instinctiv am ridicat viziera… o gura de aer rece da! Mi-ar fi un pic mai bine un minut , suficient cat sa rezist celorlalti 8 kilometri ramasi din tunel.
Voi retine asta ca cea mai proasta decizie din viata mea, luata vreodata. Mai proasta decat alegerea meseriei… Decat orice.
A fost ca si cand mi-am scufundat fata intr-o ciorba calda, invechita si borsita.
Visam sa iesim mai repede sa pot varsa. Era scopul si dorinta suprema.
La un an si ceva am aflat ca exista posibilitatea traversarii prin munti, evitand tunelul.
Din intoarcere nu-mi amintesc nimic. Sau mai nimic, poate doar ca o parte din drum l-am facut prin ploaie si ceata. Niciun view, niciun soare nimic. O reconfortanta ploaie rece , densa acompaniata de vantul ca-ti ajungea la oase prin echipament de te uitai sa vezi daca totusi nu esti dezbracat…
Am ajuns tarziu si habar n-am daca dintr-o bucata sau am mai poposit undeva. Nici atunci n-am stiut si nici nu a mai contat.
Singura imagine care mi-a ramas intiparita in minte este aceea a unei pasagere cochete cu o gecuta de piele crem , o pereche de blugi taiati si niste ciubote asortate cu geaca din care curgeau suvoaie de apa rece ca gheata… si mobristul era tot in blugi. Dar avea o geaca adecvata. Si manusi. Am mers mult timp avandu-i vizor. I-am depasit, am mai facut o oprire civilizata de data asta undeva intr-un orasel, sub un copac, unde ploua dar mai putin… Cand au trecut prin dreptul nostru, cu 15 la ora… M-a cuprins mila vazand-o cum dardaie… Ii tremurau mainile intepenite pe genunchii goi iviti prin taieturile blugilor, casca se misca vizibil pe cap intr un ritm inconfundabil… Clantanitul dintilor… Picioarele pe scarite… Pana i-am pierdut din raza vizuala mi s-au perindat prin minte toate diagnosticurile cu care o sa se pricopseasca.
Arata bestial, oricum. M-am simtit un pic jenata de costumul meu ploaie, ornat pe alocuri cu… Chestii dar recunoscatoare ca-l am.
Cumva am ajuns. Emotii, chestii… Imi vedeam intaia data soacra… Ora tarzie din noapte…. Oamenii tinuti treji de peripetiile noastre… Gazde bucuroase, generoase…. Grijulii… Zambete… Masa intinsa…SARMALE………
Am mancat, bineinteles….
In caz ca va intrebati.A doua zi n-am avut nimic.

*****
Vale D’aosta…Piemonte…. Liguria… Toscana.

Din cele 20 de regiuni ale Italiei Toscana e cea aparte.

Toate tampeniile despre Buonarotti si David-ul lui incep sa capete sensul geniului pur: privesti in fata muntele… si nu-ti incape in cap ideea cum dracu se poate disloca din munte un volum de marmura din care sa iasa ditai statuia de 4 metrii si ceva… am revazut cu ochii mintii pometii rotunjiti ai lui David, trasaturile usor efeminate, detaliile… Muschii definiti dar relaxati… Cum or fi carat mizeria de bolovan? Oare l-a sculptat acolo? David e cica un model masculin de frumusete… Cand mi-am imaginat partea de jos a corpului, dincolo de intrebarea fireasca, oare de a ales sa-l sculpteze flasc?! M-a parasit simtul artistic.

Am ramas cu complicitatea revelatiei: vazusem o particica din geniul lui Michelangello. Si eram cu motocicleta, cu iubitul, cu soarele-n ochelari, cu nemarginirea-n obiectiv. O bucurie in stare pura ma indemna sa ma urc in picioare pe sa si sa sar ca un copil in patul parintilor: ce faaaaaaaain! Ce faaina e viata!

N-am sarit de grija de a nu altera zenul detinatorului de mobra (suspensia, carena.. Cine stie stie : cade mobra, cade cerul..)

Am indesat in buzunar, prosteste niste bucatele de piatra, ca si cand poti scoate acasa impreuna cu ele trairea splendidei zile la Cararra.

Din varful muntelui la vale… Curbe faine, faine . Poiana, cu toate belvederile imi amintesc azi de drumul ala dar e mai faina si drumul ala mi-a amintit atunci de Poiana dar era mai fain.

Aveam un plan parca, de a ajunge la o anume ora undeva… Parca. Ajunsi jos ne-am uitat unul la altul nedorind niciunul sa lasam sa se vada doza de “neseriozitate “: n-am raspuns la intrebarea nerostita dar bineinteles ca mai voiam sa urcam iar pana-n varf ca sa avem de unde cobori… nu mai tin minte de cate ori in ziua aia am urcat si coborat. A doua zi s-a ivit pretextul: sa luam paine. De unde? De la Altagnana? Mergem noi. Vreo juma’ de zi am luat paine si luam toata ziua daca nu tinea mortis nepotul sa ne duca la scalda. A meritat. Am revazut marmura facuta pulbere si dusa de rau pana intr-un baraj improvizat: apa verde turcoaz intensa, laptoasa… In rest, apa mi-a creat aceeasi aversiune, ca de obicei. Am asistat indulgenta la bucuria baicarilor fiorosi de a ploscai in ochiul de apa, galagios si dardaind…

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Timp

De unde atata lux? Cum sa ma agat de o secunda pentru scris cand is ostenit? Oare am imbatranit inainte de vreme? Se spune ca nu anii iti spun varsta, ci cum te simti tu. E grav, tocmai am implinit saizeci si cinci de ani. 

Ma toaca Anglia si englezii. Marunt, ca patrunjelu’ pentru o ciorba. Nu de vacuta, nu stiu astia de treburi de astea fine.

Mi-am propus si promis sa scriu in minunatul concediu ce a trecut deja de vreo doua saptamani, impresii despre tot la finalul fiecarei zile. Nu am reusit. Franti am ajuns in fiecare seara. Franti dar multumiti.

Mi-am propus sa editez, sa ingramadesc intr-un clip de cateva minute, frumusetea salbatica a Scotiei, imaginile de neuitat, o parte din ele stocate pe carduri de memorie. Inca nu am reusit… Timpul… Acest lux imposibil… 

Pun pauza postului pentru a rade parmezan. Parca sunt singurul cu doctorat in aceasta ilustra activitate: raderea parmezanului… Acest ingredient atat de necesar in bucataria italiana. Shit! Pauza tocmai s-a lungit cu alta activitate. Am reusit sa ma imbaiez cu sosul din blidul cu ravioli, e necesara schimbarea camasii.

Da… Aprind o tigara doua ore mai tarziu, am fost iarasi plimbat la fel ca un copac batran in bataia vantului, dintr-o parte in alta a carciumii. Vremea buna cu soarele ei pe cer, e propice soparlelor astora. Se ingramadesc acilea ca mustele la borcanul cu magiun.

Sa revin… Mi-am propus editare si am amanat-o pe duminica. Duminica, acea zi sfanta in care incerc de mai bine de sase ani sa inghesui tot: editari, plimbari, privit la filme, zacut la soare si mai stiu eu ce… Cum ce? Tot si toate ce nu am timp, timp, acest lux imposibil, in tot restul saptamanii… Ei bine, in duminica ce tocmai a trecut, am inghesuit o plimbare de vreo 240 de kilometri, un pranz rapid si vizionarea a doua filme. A trecut apoi, s-a facut nevazuta si duminica aia, ziua sfanta a puturosagului…

Raman in continuare dator cu un video, cu multe posturi si cu postarea a multor poze… Pe cand? Pe duminica ce vine… Probabil…

Timp. Timp, acest lux, acest insuficient marsav. Timp…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Fara titlu

De ce oare trebuie sa incepi cu ” titlul postului”?nu-i in regula asta…Am cazut de comun acord cu biker-ul ca postam impresii inainte in timpul si dupa calatorie..

    Simt imperios necesar sa pastrez nota mahon-castanie a zilei de azi… Am niste impresii… De felul meu , asa, am ceva impresii … In afara de sentimentul ca nu mai trec zilele astea aglomerate si sictirite, ca parca am uitat sa pun ceva in bagaj… (Stii tu, sentimentul lui parca am uitat ceva .. Iar cand descoperi , ceva-ul e un lucru maret al calatoriei, ca de exemplu ruxacul cu senvisuri…) 

    Starea generala de spirit ce planeaza in ast colt de Anglie nu ma ajuta deloc. O fi din cauza ca-s” hateritza” cum zicea bunul lui prieten, Gxg.

Am o impresie: ca singura calitate a gps -ului ” nemaiîmponenit” e ca e rezistent la apa. Si atat. N am nici cea mai mica urma de incredere ca ne va duce fain, pe unde unde am visat eu .. Ca toate loop-urile trasate nopti si nopti la rand  se vor transforma intr o dunga albastra  pe M1.

PeakDistrict cu toate peisajele minunate, baraje si castele , Scotia cu coastele ei neguroase si verzui, Henri  al IV-lea, Bloody Mary si alti ciudati ai istoriei engleze toti sunt acum inchisi in cutia asta mica . si urata. Nu , nu am incredere in gps-ul asta. Asta e cert.

Cred ca mi voi face o ruta de siguranta, pe hartie.

Cica trebuie sa i dau un titlu. Ma mai gandesc.

La revedere??? 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Mhm…

Frunza verde de pastaie…  Hai si-oi imputii in baie… ?

Vineri 12, nu vineri 13, insa tot cu ghinion se simte. Sa fie de la durerea de burtoi? Situatia asta cu tente cacanii-maro? Sau pur si simplu sa fie ziua de vineri, una din cele mai pline de alergartura din saptamana? Precum saptamana asta a fost una plina de consumatori mai mari si mici, o saptamana agitata si nebuna, ma tem ca astazi, o sa ne-o dea maxim, asa cum zice bunul meu prieten Gxg, ca surdu’-n clopot…

Mai grav e ca dupa vineri urmeaza intotdeauna sambata. Alta zi maro din punct de vedere alergator. Pentru ca cine stie, cunoaste, intotdeauna ultimele zile is de-a dreptul “minunate”.  Ce e si mai “minunat”? Sambata 13…

Hai ca se poate, imi murmur, cu curaj. Cu cu, cucu, nu prea reusesc sa ma conving. Baiker mi-s, unul din singurii care se cam intristeaza cand vede soarele pe cer. Stiu, e strigator la mnezo… Ce face viata din om, e nimic comparativ cu ce poate sa faca omul din viata. S-a inteles ceva? Ma gandeam eu, am zis doar ca e o situatie cacanie… 

Am verificat prognoza meteo pe saptamana viitoare. Soare, nori, ploaie. Bine ar fi sa nu prindem ploaie, stiu, acum ma contrazic, nu imi mai place ploaia. Desigur, imi place ploaia numai atunci cand tre sa alerg printre mese de nebun, cu cate un pocal de vin sau un badocel de ketchup. Picioarele mele batrane obosesc tot mai des si mai repede, nu si atunci cand schimb viteze, e treaba simpla la schimbatul vitezelor… Una in jos, restul in sus. 

Starea mea de spirit, aduce un pic cu schimbatul vitezelor in momentul de fata. Una in jos, in sus… Nimic. Si starea soatei e asemanatoare. De fapt cred ca ea a reinventat cutia de viteze dupa noaptea trecuta. S-a simtit foarte rau, vreo doua, daca nu chiar trei sau patru in jos… In sus, vom da amandoi cu veselie incepand cu dimineata zilei de duminica. 

Ne-am propus sa: We ride at the first light! Si mandrii suntem de asta. Oare de ce mi-a corectat telefonul : “de asta” in “devastated”?! 

Ma mai imbarbatez odata cu un hai ca se poate! Si ma indrept cu gandul spre duminica 14.

Sictiritul out!

Posted in De departe, Impresiile zilei | Leave a comment

Doua zile si jumatate

Atat mai aveam de asteptat la inceputul acestui post pana la startul calatoriei de anul acesta. Vor trece mai repede urmatoarele ore. E vara, plin de customeri, cu accentul pe “i”, pauzele is scurte, timpul de scris la fel.

Soata a sosit acum doua zilisoare, iar de vreo cateva ore, a inceput sa adauge in bagaje cate un tricou, o pareche de chiloti, mai un blug… Sa fie! 

Multe is de pregatit… Aparatura, cabluri, haine, papuci, echipamente, izmene… De incarcat trei bucati camere, cautat carduri de memorie, o intreaga trebaluiala, ce mai…

Mobra e “pregatita”. Papucei noi, uleiuri schimbate, placute de frana noi. Urmeaza o spalatura eleganta, de si-o face mila colegu’ Belmondo pe sambata. 

Ruta a fost trasata, e urcata in gps, sistemul de comunicatie incarcat, playlistul a fost pregatit, ce mai? Suntem pe ultima suta de metri.

Fumez o tigara si butonez in telefon, putin temator cu privire la cei 3500 de kilometri ce urmeaza a fi parcursi. Are si Dovica al meu 35000 de mile, nu prea ma pricep eu la service si ma sperie gandul ca m-ar putea lasa in drum. Mnezo cu mila, cum se spune. 

Sting tigara si fug sa mai imping vreo doua tavi…

Impins-am vreo doua tavi si uite-ma iar la pipa. As mai avea de adaugat ceva? Greu de zis, am amanat continuarea postului si mi-am pierdut ideea.

Ah, am planuit sa postam aici, la final de zi, impresii din calatorie. Doamne-ajuta sa fie net prin colturile Scotiei si bine ar fi sa nu ajungem prea franti la destinatie, sa mai fie chef de impartasit…

Atat pentru astazi…

Over and out.

Posted in De departe, Impresiile zilei, Plimbari | 2 Comments