EveryDayShit

L-am amenințat pe flăcău cu cuțitul și i-am zis că dacă nu mută nisipul ăla dintr-o parte în alta, o să ajungă pe farfuria unui respectabil englez.

Amu… după ce termină nisipul, mai e o tonă de lemne de băgat în magazie…

Aș fi vrut să zic în momentul în care am urcat la bordul avionului cu ochii umezi. Nu am  reușit…

În acea zi mă trezisem în capitală. Nu pot spune că somnul în București e mai relaxant decât cel din Brașov. Mă rog, ține de gustul fiecăruia. După ce am făcut ochișori și după ce am pregătit ceva de papa, am căutat un mijloc de transport de acolo de unde ne aflam până pe Otopeni. Bineînțeles că în Românica greu găsești ceva atunci când ai nevoie. Până la urmă, am plecat cu taxiul până la aeroport. Am fost condus de Pasagera și de sora ei. Am așteptat destul de mult, fiindcă nu am calculat prea bine durata drumului.

După ce am făcut check-inul, Pasagera și a ei surioară au plecat, eu urmând să merg la control pașapoarte. Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi, neștiind când ne vom revedea. Apoi am trecut de control și m-am lansat într-o altă așteptare. Într-un final, a trebuit să mă îmbarc. Pfoai, ce frumos. Am primit loc lângă fereastră, la una dintre ieșirile de urgență. Ca un vis să zbori de unul singur… Am schimbat trei scutece până la destinație. Pe al patrulea l-am schimbat când am ajuns.

Și uite o focă de scuterist, singur cuc în țară străină… Ce e de făcut? Păi la momentul ăla, nu era de făcut nimic, însă ar fi fost înainte de a părăsi țara un lucru mic, un lucru ca și activarea căcatului ăluia de roaming ca să nu te trezești că nu îți merge căcatul ăla de telefon, băi focă!

Trebuia să mă ridice de la aeroport prietenul surorii mele, însă el nu era pe nicăieri și eu nu aveam de unde să îi sun. Mi-a împrumutat un român de treabă telefonul lui ca să dau un telefon (o să scriu despre acel român de treabă în alt post mai pe larg) și am sunat-o pe surioara mea. Am aflat că al ei prieten e pe drum și că mai am de așteptat. Două ore mai târziu, am cumpărat o cola și, cu fisele pe care le-am primit rest, am mai sunat-o o dată pe sora mea. Am aflat că prietenul ei era la terminalul 3 și că mă caută… Bine, bine, eu sunt la terminalul 5… Mare aeroport Heathrow asta… cât un oraș, între terminalul 3 și terminalul 5 sunt numai 10 kilometri…

Și eu mă plimbasem pe la toate ieșirile, voiam să mă asigur că mă găsește, el nici nu era acolo… Urâtă treabă… bine că a trecut.

Pe la ora 21:00, după trei ore de așteptare, făceam primii pași (în mașină) prin această minunată țară, Anglia, Regatul Unit. Ciudat e să vezi mașinile cum trec pe lângă locul pasagerului în viteză… Cred că am făcut vreo trei preinfarcturi.

Pe la orele 23:00, am ajuns în locul care avea sa devină parte din viața mea. Pub-ul The Gate. Un locușor ce are numai 200 de ani vechime, o crâșmă veche a cărei faimă crește pe zi ce trece, o altă casă.

Cam atât deocamdată, timpul nu mai e prietenul meu și greu mai prind câte o oră numai pentru mine…
Salutări din depărtare!