De departe Fun Plimbari

Skye

Acum un an visam in rime insula aceasta…

img_0225

 
Liman batran și neguros
Și Visul cu Deauville, frumos,
Piscul negru si ascuțit
De verde m-au îmbolnăvit.

Văzut în jos din stearpa stâncă
Golful albastru ne încantă…
Marea izbind si vrând a stoarce
piatra, înfrantă-n spume se întoarce…

Să-nnebunim de drag pe mobră
De-atât frumos si dor de sobă;
S-aud în cască al tău gand,
Să ne lăsăm purtați de vânt!

De intră briza-dânc în oase
Vom pierde-o în pernele pufoase
Și-am să te mângâi cald, duios
Iubite baikăr mustăcios.

S-apun cu soarele în brațe
La tine-n ochi. Iar raze hoațe
Să le preschimbe luna plină
In dragoste și în lumină.

Și dimineața să răsar
Cu tine iar si iar hoinar
Marea din spume ‘înalțe cai
Eu să îti fiu insula lui Skye.

Si asa a fost… Chiar mai mult de atat…

N-am stiut atunci ca pot visa mai mult despre peisaj:

Verde stancos, rotunjit, brutal, abrupt, albastru, verde indigo, turcoaz, verde iar… Verde crud, verde menta… Miros de iarba tunsa scurt prea scurt, rupta adanc din pamant amestecat cu vant sarat. Oi tunse, scurt, prea scurt… Copacii de marginea drumului tufisurile tunse, toate tunse… Pana si Caledonienii par tunsi .. Undeva cumva ciocnirea tectonica le a retezat creasta… Numai vacile sunt pletoase aici in Scotia…

N-am stiut sa visez stari de exaltare, oscilante. N-am visat ca pot sa ma simt ca-ntr-un roman…ca ma uit in stanga spre Old man of Storr si ma  va coplesi o cruda insingurare, toti demonii toate temerile mi se vor oglindi in ochiuri de apa verzi si vor vrea sa ma traga in adancuri. Ca in clipa urmatoare sa intorc privirea spre est iar asta sa fie egal cu teleportarea intr-o alta lume din alta era… Un cer surprins intr-un unghi splendid ce face ca surasul din adancul sufletului sa se insoțeasca  cu lacrimi de fericire…

Pe muchie abrupta de coasta, haul dinainte-mi m-a facut sa ma gandesc la sinucigasele din romane… cat gol sufletesc trebe sa te secatuiasca incat sa vezi plenitudine in saltul in gol, vindecare in roci sfasietor inspumate…

Aici; eram acasa la Heathcliff… Peisajul face din cruzime un atribut al supravietuirii… Am fost ” la rascruce de vanturi” in toate sensurile proprii si figurate ale titlului… vanturi si smarcuri cu apa indigo si turcoaz imbalsamand mii de nuante de verde. Si peste tot, oi bastarde cu cagule negre pe mutre.

Plecasem din Oban… Oban, oraselul-port vazut dimineata cand marea e soare si soarele e mare albastra… si corabiile plutesc pe cer sau zboara pe apa… E oraselul senin cu-n castel in ruina undeva pe o stanca… Nu departe de aleea pe care un cuplu in varsta chicotea pe-o banca… Asta m-a facut sa zambesc… Si da e oraselul cu un sens giratoriu plin de flori care insa in poza au parut banale…

Frumos nu stiu daca a fost oraselul dar a fost frumoasa dimineata aceea in care am cautat mana in mana pe strazi un loc unde sa ne bem cafeaua desi stiam ca-i prea devreme… nu-i nimic, pana la urma am supt ce mai era in termos… Nu se borsise inca laptele …

Oban-ul mi-a placut… insa drumul de acolo parca nu-l stiu… aceea o fi ziua in care eu eram convinsa ca mai avem benzina sa ajungem pana in luna si baikarul zicea ca mergem pe aburi?
O fi ziua cu magie si zane pe care o visasem? Or fi doua zile diferite de fapt?
De acolo am ajuns in FortWiliam?

Oh, nu… Nu mi amintesc cu adevarat nimic din cronologia zilei sau zilelor in Skye si-n restul Scotiei… O betie completa a simturilor, o liniste interioara profunda si cam atat… Slava cerului insorit al Scotiei ca baikarul este cu picioarele bine infipte in pamant (prin intermediul scaritelor) si pot beneficia de un remember realist; atat de mult am imprumutat din zenul peisajului incat mi se parea imposibil cu desavarsire , in cazul absurd in care am fi ramas fara benzina, sa nu se ofere cineva din pustiu sa-l duca pana la o statie de alimentare sa ia benzina si sa-l aduca si inapoi. A incercat el pe alocuri sa ma tulbure cu porcarii de genul canistra sau “vorbesti tu…?” Nu a reusit, desigur. Eu ma bazam pe comunicarea telepatica… Daca trebuia sa vorbesc “british” (crescuta fiind cu mania perfectiunii) singurul lucru cu care as fi fost de folos era sa ma prefac moarta la marginea soselei…

Dintre cele lumesti, m-au ranit doua lucruri. Atat de tare, incat le-am tinut minte: mizerabilul hotel din Kyleakyn de la care atat de multe asteptari tradate am avut… Si mic-dejunul de la acelasi hotel, care, desi n-a fost cel mai rau in absolut, a pastrat aceeasi nota de tradare…
Dar asta acum… ca-mi storc creierii sa-mi amintesc…caci imaginea de ansamblu reda niste amintiri despre frumos in cel mai pur sens al cuvantului.

De departe Fun Plimbari

Scotia – A treia zi

Buna dimineata din Oban… Nu imi amintesc la ce ora ne-am trezit, insa imi amintesc cum am pornit sa colind pe stradute pustii in cautare de cafea. Cu toate ca erau cateva deschise la ora aia “tanara”, nu am gasit niciuna care sa puna cafeaua in pahare de plastic. M-am intors invins la cazare. Ma rog, o mica victorie, am facut cateva poze.
Intre timp s-a trezit si sotia si am pornit impreuna in aceiasi misiune. Unde is doi puterea creste se zice… Cafea tot nu am baut. Am dat o roata orasului, pana s-a apropiat ora la care serveau astia de la vila micul dejun si ne-am intors. Am mancat binisor si dupa ce am intrebat frumos daca putem sa terminam cafelele afara, ne-am luat portia de cate doua, trei tigari pe masuta de afara. A trebuit sa “share-uim” scrumiera cu alti oaspeti ai vilei. Ma tot gandeam, pare mica vila asta, unde dracu au inghesuit astia atatea persoane? Multi se mai fofilau inauntru si afara…

Gatat fiind sirul de tigari, am hotarat sa incepem impachetarea. Doua drumuri din camera pana la mobra… Multe bagaje mai avuram. Etajul doi, parca, lift nu, treaba buna. Geaca statea trantita in mijlocul parcarii, casca se odihnea pe geaca, tigara imi fumega in coltul gurii, iar eu parca nu aveam chef de plecat… Am reusit sa lipesc pe topcase stickerul cu Scotia. Pardon, am reusit sa imi amintesc sa il lipsesc. Aici, in parcare statau la odihna doua BMW-uri R 1200 GS. M-am uitat cu jind la ele, foarte fain cred ca se duc flacaii aia pe drum cu gropi. Spatiu de depozitare, putere… Dar sa ne intoarcem la oile noastre, pardon vaci, mere dovilu, nu ne trebe altceva. Soarele era pe cer, ardea deja destul de puternic si ne-am hotarat sa: Hai! Am incalecat, am dat un ocol de la revedere Obanului, am facut un mic ocol pana la cetatea inverzita din colt de Oban, iar apoi ne-am intins la drum.

Soare, caldura, cer senin. Peisaj minunat, dealuri, munti, lacuri. Ce poti cere mai mult de la viata? Fain si foarte fain de-a dreptul. Am ajuns prin Fort William, cautam ceva mancatorie parca. Ne-am multumit cu cafea si tigari pe un mini… whatever ce era ala de lemn construit pe lac.

Am repornit la drum si peisajul s-a schimbat din bine in mai bine. Munti. Indragitul meu, muntele, se ridica in fata, apoi in stanga, apoi in dreapta, lac, minicascada, umbra bradului in drum. Vai, cat frumos dom’le. Asta da calatorie. Am mai poposit ici colea la cate o binemeritata tigara, am mai udat gaturile cu apa din termos. Cateva poze, rasete, moralul la cer. Iar cerul albastru.
Am ajuns apoi la castelul Eilean Donan. O gramada de populatie acolo. O alta gramada de baicari. In haite si haitulete. Apoi cand is in haite, nu prea mai discuta cu alti baicari, asa ca am fost ignorati. Nu am fost prea deranjat de asta, nu prea imi place mie sa schimb cuvinte cu straini, asa m-a invatat mama mea, sa nu vorbesc cu straini, nici daca imi dau bomboane.

Aici… am rediscutat vizitarea castelului. Eram in timp, teoretic… Planul zilei era cam asa: Sa ajungem la un orele trei in bratele regelui (la hotel), apoi sa fugim la Fairy Pools, iar apoi sa dam tura insulei lui Skye. Ceasul indica ceva in jurul orei doua. Nu am putut refuza iarasi vizita castelului, cu toate ca aveam o impresia cam ce gasim inauntru, asa ca… hai si om lua bilete. Dupa ce indesam si securizam casti, bagaje si toate celelalte rahaturi necesare vietii pe doua roti.

Luat-am bilete si ne-am avantat pe poarta. Un batranel in fusta ne-o urat ceva, insa la cat inteleg eu ce zic scotienii, inca nu stiu ce. Probabil vreun bine ati venit. Uite-ne apoi in prima sala si uite o prea-amabila angajata cum ne spune sa ne lasam gecile si rucsacul. I-am explicat ca nu as vrea sa o stiu ca sta acolo sa imi pazeasca bunurile. A raspuns ca ea acolo sta, deci nu e niciun nimic. Am zis sarumana frumos, cum am stiut eu mai bine si… pa geci, pa rucsac! Ohoo, dar cata libertate de miscare. Dar cat de usor sunt. Dar cat de minunat nu mai transpir. Sarut-mana doamna! Ne-am plimbat prin camarute, am pozat, am citit informatii de pe pereti (jumatate le-am uitat cand am iesit din castel, cealalta jumatate, cand m-am urcat pe motor), ne-am distrat cu glume, am facut iarasi poze, iar pe cand am parasit castelul, parca nu imi parea atat de rau ca l-am vizitat. Fie primit, hai si om cauta ceva de mancare.

Era acolo, la intrare o mancatorie si am purces intru cautare de haleala. Apoi ce sa vezi: ne urmareste ceva ghinion, ne urmareste ceva flamanzeala. Aia strangeau oalele si mai serveau doar prajituri. Am scarsnit un fie primit si am cerut patru prajituri de alea… Gretoase si dezgustatoare bucatarie au englezii astia. Cu toate ca de foame poti manca si pietre… prajiturile alea nu le-am mancat. Am mancat din ele, insa atat. Hai si om merge mai departe…

Podul ce te duce in Skye, destul de lung, destul de inalt. Apoi mobra in cric la usa de din dos a bratelor regelui. Ora cinci cred ca era pe cand am ajuns in Kyleakin, primul oras din Skye. Am lasat soata sa pazeascas mobra si m-am indreptat inspre cautarea receptiei. Ideea era sa ne cazam, sa lasam tot calabacul nenecesar turei insulei, sa pornim mai light asa.
Am gasit receptia obosita, cu receptionera si mai obosita. Nici nu stiu cine sau ce era mai obosit in hotelul asta. M-am proptit in fata biroului si am asteptat sa termine aia de discutat cu colega ei. Discutia fiind terminata, atentia i-a fost atrasa de calculator. Am facut un pas mai aproape, insa nici chiar aproape. Aveam un iz nu chiar placut, in urma coacerii in echipament de pana atunci si nu vroiam a oripila angajata asta cu fata de prapastie.

De nicaieri mai apar niscai clienti, trei la numar. Ba cred ca erau mai multi… Ei, neavand complexe de mirosuri putitoare ca mine, s-au plasat cumva mai in fata mea. Isi termina receptionera treaba, intreaba “ca cine” urmeaza si un pseudo italian din grupul asta se apropie victorios de birou. Gandesc un crucea ma-tii dar nu zic nimic, ma incrunt si atat. Trec doua minute si unul din grupul lor, pare ca ma observa si ma intreaba daca nu cumva eram la rand. Ii raspund pe ton nu chiar vesel ca… ba da, insa mno, nu ma grabesc foarte tare. A inteles omul ideea si mi-a cerut scuze in numele colegului lui. Am adaugat un.. e ok, is de multe ore pe motor, am faccut baie in propria transpiratie, vreau doar sa fac un dus, e ok, cazati-va odata…

A dat Sfanta Treime si s-au cazat, greu, ca mult mai imparteau platile, mult s-au decis in ce moneda sa plateasca, cine cu cine sta in camera, cine sfoarie mai tare, cine doarme mai greu… Mars!

Uite-ne in camera. Frumusica camera, insa nu aveam timp sa stam in ea. Bagaje aruncate, dus scurt, echipament aruncat, luat blugi si papuci, casca, camere, hai la Fairy Pools.
E fucking wow insula lui Skye… Nu din primele cinci minute, insa dupa vreo douazeci, treizeci de kiometri… Fuking wow! Creste ascutite, lacuri, raulete si drumul asta cotind iscusit. Mult frumos. Hai la Fairy Pools. Si fost-am… S-a gatat drumul pe doua benzi si am continuat pe o banda, oprind din cand in cand, ca sa nu ne facem una cu idiotii ce veneau din contra-sens. Drumul e gandit pentru cei cu bun simt, din loc in loc is portiuni de asteptare, iar regula bunului simt e sa opreasca acolo cel ce e mai aproape de acest…passing point. Ei bine… mergeau prea tare si cu prea putin bun simt. A trebuit de multe ori sa franez brusc pentru ca mergeau aia ca pe autostrada, in sfarsit. Ne-am tarat pe drumeagul asta si am ajuns intr-o parcare. Am securizat castile, am apucata camerele si am luat-o la picior spre Fairy fucking Pools. Is pe Google niste poze foarte imbietoare a acestor minicascade. Te cam indeamna la: hai sa ne vizitezi, suntem uimitoare!

Merita o vizita, nu zic nu, insa nu e nimic atat de… moama cata frumosul. urlatoartea sau ma rog, pisatoarea din zona Vama Buzaului, am impresia ca e mult mai… cel putin mai zgomotoasa..
Mers la pas o perioada destul de lunga, dracu stie, in jur de un kilometru cred. Am facut poze, am “admirat”, ne-am crucit la copchii aia de se imbaiau in unul din ochiurile de apa, ne-am tras un selfie si am pornit inapoi spre mobra parcata.

Bineinteles soarele se cam dadea disparut… Deja! Iar noi aveam in cap sa dam roata insula, adica inca vreo suta de mile… Am incalecat mobra si ne-am pus la drum. Apus, soarele. Mai aparea timid de dupa cate un delusor, insa stiam ca se v-a duce. Am discutat cu sotia, ce e de facut? Roata insula? Sau o intidem la hotel. Sincer, as fi dat roata insula, eram la trezeci de mile de hotel, parca nu as fi mers atata inapoi ca sa ne intoarcem a doua zi. Bine am facut ca i-am ascultat si urmat sfatul.
A zis ca nu e bine sa dam roata acum, pe seara, e periculos si oricum nu vedem nimic. Spre hotel dara, si nu ar strica sa gasim ceva de mancare…
Am gasit o pizzerie in drum si am intrat sa intreb ce si cum. Ceasul indica deja ora noua si jumatate si astia nu mai gatesc dupa noua. Am intrat agitat si am intrebat o ospatarita: Are we to late for food? A raspuns: Yes, one hour. Am multumit si am dat valma inspre afara, sa caut altceva… Mi-a iesit in fata de undeva aceeasi ospatarita si a zis: sorry one hour wait, sorry. Nu am inteles pe moment, in graba momentului… Ne-ar fi servit insa aveam de asteptat. Am plecat sa cautam altceva, am oprit la o benzinarie zece minute mai tarziu si supa ce am alimentat ne-am pornit in cautare de mancatorii in online. Pana mea, toate inchideau la noua, noua jumate. Ne-am hotarat sa luam ceva din benzinarie, insa blestemul infometarii nu ne-a dat pace nici in ziua aia… inchideau si aia, ne-au alungat, da-va dracu ca murim de foame…

Ne-am intors plostiti la hotel, am deschis o bere, era sa adorm in cada. Da! In cada! M-am mutat in pat si am luat inca odata somn fara sa imi amintesc cand m-am intins in pat…

Adaug ca de obicei clipul. In exclusivitate! Doar aici, pe everydayshit. A cam devenit… everyyearshit… Vizionare placuta!

De departe Fun Plimbari

Inca nu Scotia…

Hawkshead-Oban… Hawkshead-Oban… In ce sertaras sa caut emotiile acelei zile… Hawkshead-Oban…

Oban este oraselul acela cu poarta la intrare… Daca umila mea geografie imi spune ca Scotia inseamna de la Carlisle in sus pe stanga si aproximativ jumatea distantei dintre NewCastle si Edinburgh (poate Jedburgh) in sus pe dreapta, sufletul mi-a spus bine ai venit in Scotia cand am trecut prin poarta Oban-ului… O poarta de lemn sculptat, invechita de sare si vant, deschisa larg pentru toti singuraticii care se simt acasa in Highlands…

Este oraselul in care am mancat fish and chips-ul baikarului pentru ca am fost neinspirata sa-mi comand juma’ de portie de cozi de crevete cu ceva care nu stiu cum se cheama (mmm nom nom). Asta in ciuda dispretului pe care l-am manifestat fata de fast food in general si fata de meniul asta in special… nu vreti sa stiti ce relatie posesiva are omul cu farfuria lui… insa ultima amintire despre mancare data din Bedford… asa ca a meritat riscul asumat. Sigur senvisurile au disparut, nu contest ca n-am contribuit insa nu imi amintesc… Poate chiar am mai mancat pe undeva dar nu imi amintesc… Asta ar putea justifica obsesia pentru mancare: mi-e foame tot timpul pentru ca mananc si uit ca am mancat? Alaturi desigur de faptul ca-mi place sa mananc… Sau asta justifica doar un inceput de Alzheimer? Concluzia este ca trebuie sa mananc ceva memorabil in concedii… (chiftele din Franta, snitel cu ceapa made in Elvetia de exemplu).

Am ajuns pe inserat… Dupa ce haladuisem lenes si nostalgic printre râulete indigo ce desenau arabescuri pe-o mare verde crud… peisajul ne-a spalat grijile inchegate vascos pe retina, orgoliul zgariat de semivizita la Sizergh Garden s-a vindecat, zumzetul interior s-a domolit pana cand intr -un loc in mijlocul nicaieriului a amutit. Oprind, am constatat ca se intamplase ceva si cu gravitatia… Ne-am asezat. Ne bucuram de liniste, de mirosul de pamant jilav, cand o forta coplesitoare ne-a latit acolo pe amandoi… 10G de lene ne-a tintuit in iarba fara sa ne putem opune… Am privit cerul invartindu-se deasupra noastra sau noi invartindu-ne sub el… Copiii cu picioarele-n sus si capul in jos mergand in sir indian intr-o excursie undeva… Am ras asaaaa… de nimic anume si obositi de-atata gravitatie am atipit. Pana si Dovica arata ca un cal de povara lenevit si plictisit de bici..

Prea mult frumos indurasem inainte, ca acum sa fim altfel decat zambitori si impacati..

Soarele a fost generos cu noi toata ziua. Atat de generos ca-n sinea mea l-am intrebat doua lucruri: daca sigur e scotian si daca nu poate oare sa ne dea un pic de spatiu de depozitare pentru mesade. Am fost gand la gand cu “baikarul” dar neam de superstitiosi, n-am dat voce decat gandului “Don’t complain!”
Sigur stiu ca soarele a rasarit in Hawkshead… L-am spionat cum se inalta centimentru cu centimetru si parca ridica cu el un giulgiu de ceata. In urma-i se trezea la viata ca-n Frumoasa Adormita, toata cetatea. Asa m-am simtit si eu… trezita din morti . Doar ca nu adormisem intr-o racla de clestar ci intr-un butoi fancy. Si dormisem foarte bine.Si Fat-Frumos la fel, ca-n povesti: un pupic gratios pe frunte si… gata magia… Amandoi morti..

      Rasaritul asta splendid in gradina unui centru de studiu construit pe la 1700 si ceva, de un dinstins lord si transformat in hostel mi-a dat ghes sa plecam mai repede spre Kendall. 

Ruta de intoarcere pe langa lacul de cu seara mi-a confirmat slabiciunea umana cea mai frecventa: aceea ca traim realitatea care ne-o imaginam si nu pe cea care exista fizic.

Deci, fizic , nu era niciun fucking lac in imediata vecinatate a drumului. Era o diferenta de nivel intre postamentul drumului si restul imprejurului , mlastina era , asa cam cum e in gradina la Buna si o multitudine de paraiase inguste si clipocitoare. Undeva in zare era si afurisitul de lac cu tot cu ferry … singurul pericol real pe care-l decretez , dupa ce scrutasem atent cu privirea era, sa ma inec de ras amintindu-mi…

    La Sizergh Castle nu ma interesa castelul , constructia, ma tentau gradinile.. Desi, si un cadru cu toata grandoarea aceea austera nu mi -ar fi displacut… Ei bine se pare ca scotienii sunt atat de zgarcomani , avari ca si-au construit ziduri imense sa nu poti face si tu o poza ca omul , din sa… Sa fie musai sa platesti biletul de intrare. Dar nu asta l-a descumpanit pe biker. Alta matematica: 1600 de acri … Sigur ca nu intetionam sa-i explorez pe toti , pe jos dar vreo doua trei pasari tot as fi pandit , doar ii ditai parcul cu o gramada de specii…

    Am pufnit in barba si-n tigara nevoita sa admit ca daca intram , vom mai iesi peste 3 ore minim si vom avea inainte tot atata drum de facut… Asta daca… Dar nu, nu era dispus sa dormim in niciun cuib improvizat.Improvizasem suficient sa ne ajunga pentru multi ani de aci inainte inspre Italia.

      Regretul cu care am ramas astazi, la Sizergh este ca nu am trecut peste imbufniteala de moment , sa schimbam doua vorbe cu mosnegelul grasut si pasionat care dadea tarcoale Deauvill-ului. Si el posesor de Deauville visiniu, lustruit si fara bagaj.

A facut o tura in jurul vacii negre, prafuite , a zabovit studiind stickerele de pe topcase… a cautat cu privirea posesorul… Si negasindu-l s-a indepartat . Fata rotofeie ,mustata de Gingis-Han nesatisfacut , era simpatic. Regret ca n-am aflat ce l-a manat de langa honda lui langa honda altcuiva, ca n-am impartasit si-n cuvinte convingerea ca e cel mai cel motor touring, ca am zambit fiecare in sinea noastra si nu ne-am zambit in fata..

Deci inca nu Scotia… 

De departe Fun Plimbari

Scotia – A doua zi

Iata-ma, acum, la o ora trecuta peste miezul noptii, video-ul e gata, acum se urca in eter, iar eu scormon in memorii putin zombificat de ziua asta hada. Unde eram? Ah da, in Hawkshead. In Hawkshad la Yha. Yha nu de la IIIIIIHAAAA ci de la Youth Hostel Association. Cea mai ieftina cazare pe concediul asta. La butoi. Conditii de butoi, dar sincer, as fi ales conditiile de butoi daca as fi stiut ce ne asteapta la urmatoarele cazari. Nu stiu daca si soata, nu am discutat pe subiectul asta chiar asa.

Hawkshead… De la ce dracu l-au botezat si astia asa? Cap de ceva? Da, cap de soim. Ma rog. Capul la soim… 

Setasem alarama la ora sase dimineata. M-am trezit la primul sunet al telefonului. Sau cel putin cred ca ala a fost primul lui sunet. M-am imbracat in ceea ce cred eu ca a fost cea mai mare liniste, si am parasit butoiul. Am plecat sa imi dau rimmelul de pe ochi si alte treburi de astea de infrumusetare matinala. Odata treaba infaptuita, ma rog, conglomeratul de “trebi”, am purces intru cautare de cafea. Niet! Davai lacat pana la orele sapte. Pe usa. Mno, sa va pupe soarele, de stiam mai dormeam o juma’ de ora. Am hotarat sa fac ce nu fac in fiecare zi, sau saptamana, sau luna. Nici in fiecare an. Sa o iau la picior prin zona. Am iesit in drum si mi-am dezmortit oasele asa fara nicio directie. Soarele incepusa sa apara de undeva din lac. Sau deal. Sau ce pana mea era acolo in spatele cetei (cetzei, mi-e prea lene sa scriu cu diacritice, scuze). Apoi si puscam eu soarele cu camera, apare pe drum un pedalagiu. Cica: – Good morning. …Ba pe-a matii, ca nu mi-am dat cafeaua in creier ca sa imi dezmortesc amabilitatile sociale. Am gangurit un: – Morning si am schinomosit un zambet, insa la cum s-a schimbat biciclistu’ la fata creca nu mi-a iesit zambet, sau citea gandurile.

Proaspat intors in butoi am asistat la trezirea soatei. Cred ca si ajutat, insa sa nu ii ziceti, nu prea stie ce se intampla dimineata. Asa cum ziceam, am asistat la trezirea soatei, si dupa ce o vizitat si ea baile comune, ne-am pornit la cersit de cafea. Eh, nu chiar cersit ca am platit-o. Insa as fi fost in stare sa o platesc dublu. Bin’ ca n-au stiut aia. Am luat doua vadre (vadra e un alt cuvant pentru galeata, asta pentru cei ce nu vorbesc ciumerniceanca bine) bune de cafea si am sters-o afara sa pufaim ca doua locomotive. Cred ca ne-am uitat peste ruta si ne-am cam uitat lung, peste ruta… cel putin eu. Planuite erau inca 400 de mile, mint, am verificat notitele, 390 de mile, adica 627 de kilometri… sa dea dracu daca ma simteam in stare sa ma iau in piept cu ei…

Hai si-om manca… Uite-ne cinspe minute mai tarziu uitandu-ne lung. Ma rog, mai mult sotia. Lung, da lung la ce ii pusese ala in farfurie. Apoi domnuca draga, Inglish brecfast asta iz. hai cu pofta mare. Btw… Nu iti recomand carnatul ala, nici treaba aia neagra, nu stiu exact ce e. Si uite asa m-am distrat. Da sa nu ii ziceti nici asta.
Am mancat, am impachetat, am pus ce era de pus in mobra si am dat cu praf de mers.

Ne-am oprit la ceva castel unguresc… Szi… Szuuu. Stai sa il gugalez. Gasit: Sizergh. Mno aici ne-am cam contrazis. Soata dorea a-l vizita, iar eu, faceam calcule. Mile facute, mile ramase, timp, impartit la mile, din care matrice de tigara, scos radacina patrata de alimentare, totul la puterea pauza de mancare… E clar: Nu avem timp. Asta unu, doi, tre sa caram tot calabacu asta de haine, casti, plus tankbagul. Apoi am plecat cu coada intre picioare. Ea ca nu l-am vizitat, eu ca vroia sa il vada si m-am pus contra.

Haida, da-i pedale sa ajungem la Glasgow. Nici nu mai stiu cand si unde am sarit de pe ruta trasata atent, milimetru cu milimetru, pe ditai autostrada ce ducea la Glasgow… Probabil eram amandoi obositi, plictisiti, nu imi pot amintii. Stiu insa ca am inceput o discutie. Ce zici, luam prima iesire in cautare de carciuma? O zis ca da. Si prima iesire am luat-o. Multe am gasit noi pe acolo, carciuma insa nu. Scotia e un fel de… Da, intrasem in Scotia, am vazut granita cand alergam dovilu pe autostrada… Un fel de… Da. Scotia e un fel de pustiu. Is cinci in pana mea milioane de locuitori. Si da, au si orase mari. Insa noi apucasem inspre orasele mici. Case cate vrei… la fiecare douazeci de kilomteri una , insa carciuma nicaieri. Stiu ca am mers destul de mult pe un drum proaspat pus, atat de ros era de proaspat, dar nu am dat de nimic. Ne-am oprit la o tigara si ne-am aruncat amandoi in iarba pe marginea drumului. Niii ca suntem in Scotia. Ce fain! De baut ce mancam?

Am plecat si de acolo si drumul s-a facut tot mai fain. Dealuri, coline si pe alocuri ceva ce au fost odata munti. Verde, verde viu. Verde turbat. Dar nicio carciuma. Nu imi mai amintesc unde sau ce am mancat. Cel mai probabil ceva la topcase, ca mno, e mai comod. Stiu ca am mers mult. Salbaticie primitoare. La peisaj ma refer, iubesc salbaticia si lipsa omului pe sol. E fain, virgin cum zic englezii. Imi amintesc insa ca am tot schimbat destinatia pana am ajuns – multumescu-ti Doamne- sa evitam Glasgow. Mi-e o groaza infernala de condus prin orasele mari. Ma pierd, ma incurc, ma enervez, ratez iesiri, pfoai, nimic nu mai iese.

Fie primit! Fara Glasgow, spre Oban sa mergem dara! Mers-am si tot mers-am pana ce incepuse iar soarele sa se ascunda pe dupa dealuri. Apoi asa ne-a fost vorba ma hainule? La astia din Oban checkin-ul se gata la zece. Sa dea dracu in capu’ lor, ca tre sa alergi de nebun pe drumuri riscand sa faci accident, numai ca sa nu dormi in ce stiu eu ce sant.
Am ajuns, ne-am cazat, ne-am spalat repede praful de pe drum si am tulit-o sa gasim carcium. Am gasit carciuma, insa nu mai serveau inauntru. Vindeau doar la pachet. Fie primit, era o masuta in fata pensiunii unde eram cazati. Ne-am luat cutiutele si dupa ce le-am carat pana la masuta, le-am carat continutul pe portalurile infometate. Nu au stiut cartofii si pestii aia ce i-au lovit. Bine, la cat de foame imi era, ma mir ca nu am mancat si cutia, ketchup mai era….

Am mai fumat vreo doua tigari, ne-am terminat si sucurile, am aruncat ca romanu’ cutiile de carton in tomberonul in care trebuia pus doar caca de caine si ne-am carat in camera. De aici povestea e binecunoscuta, am mai scris-o in povestirea primei zile… Capul pe perna…

Video dedesupt. Asta parca nu imi place la fel de mult… Puteti sa nu dati clik….

De departe Plimbari

Scotia

Tura asta era plan pentru anul trecut. Indisciplina si obiceiul de a ne razgandi asa fara motiv , numind asta ” inspiratie” sau primul instinct ne-a scutit de o vara trecuta ploioasa care echivaleaza in Scotia cu o iarna timpurie. Deci ruta era schitata, gandita , razgandita analizata din toate punctele de vedere… Dupa experienta “trip to italy” am simtit nevoia sa retusez numarul mile de mile pe zi si sa ne asiguram cazarea.

Asa incat in prima zi , estimand un entuziasm nebun de calatorie am fortat 640 kmilometri teoretici atent impartiti in 3: inainte de micul dejun (Bedford), pana la masa de pranz (Glossop) si pana la cazare (Kendal). Asta ar fi trebuit sa satisfaca nevoia aproape maniacala de a alerga zilnic a baikarului. 640 kilometri pe autostrada poate insemna putin si nesatisfacator pentru un indragostit de kilometraj, insa pe drumuri judetene si comunale, ca sa compar, kilometrii astia pot deveni multi si lungi. Mie mi se intampla niste lucruri foarte ciudate pe autostrada: mi-e foame din ora in ora; trebuie sa merg la toaleta la fiecare 50 de kilometri. Maxim. Imi mai e si somn pe deasupra. Si adorm. Fuck it! Adorm. Si cand ma trezesc sunt tare ursuza, plus ca mi-e foame si ma scapa ceva…este clar , fara autostrada. Rozandu-si mustata intr un colt, my baicar a inteles ca merg cu el si cu dovica pan’ la capatul lumii, si inapoi, dar nu pe autostrada.

Nu sunt genul care sa se bucure de splendoarea urbana. Prefer peisaj salbatic, muzeelor, megastructurilor si altor realizari arhitecturale mai vechi sau mai noi. Insa mi-am planuit si punctat pe ruta a da cate o raita prin diverse orase si a fura din mers cate o poza a unui anume pod, catedrala… Am marcat opriri mai lungi la baraje… nu prea le am cu managementul timpului si oricum in vacante timpul meu se dilata asa ca… Nicio nadejde…

Invariabil la mine concediul se transforma dupa mai putin de o saptamana de la incheiere intr-o amestecatura dulce si indepartata de emotii, imagini imposibil de ordonat pe zile.

Am memoria evenimentelor dintr-o zi sau alta dar n-as putea preciza din care.

Exceptand-o pe prima. Ruta laborioasa s-o dus scurt pe apa sambetei, exact acolo unde era sa ajunga si Garmin-ul. Asa cum ma temeam inainte de plecare cele 3 export-importuri dintr-o aplicatie in alta, conversia dintr-un tip in alt tip de fisier (fara a intelege in esenta necesitatea) s-au transformat intr-o mica piesa tragica jucata la “strada”: “toooopooooruuul! Il fac farâmite”… nici n am apucat sa-mi fac cruce cu limba-n gura si sa ma bucur ca n-a mai incaput si asa ceva in Deauville (caci de era loc s-ar fi putut anticipa o ipotetica nevoie) ca a aparut alternativa: “daaauuuu cu mobra peste el pana se face asfalt!”?

Singura-mi grija consistenta era micul dejun, planuit in Bedford… In managementul furiei m-a ajutat un binecuvantat cu sfinti si alte lucruri anatomico-bisericesti senvis din topcase. O consolare rezonabila pentru locul dragut pe care-l alesesem sa mancam(a se observa intrebuintarea corecta a complementului direct, doamne ajuta Jx!).

De asta data am inteles la timp sa-mi las deoparte asteptarile despre “concediu chibzuit”: ori nu stim… ori garmin e de rahat… nu conteaza! Mergem undeva in Scotia, pe ce ruta o fi…

Ma simteam optimista mai ales ca aveam sumedenie de senvisuri…

Si se pare ca invocarea divinitatii cu atata patos de catre “baicar” a dat roade…

M-am mai gândit un timp la renumita budinca, la placinta cu budinca, am revazut mental Bradford si Bakewell pe harta regatului… si am conclus : da-le dracu’…

Fara sa stiu când, loop-urile de pe hartie au inceput sa fie vii, sa se preschimbe in coline mov, serpuite, curbe la vale cu fluturi in stomac, soarele s-a facut purpuriu si roz si mov pana cand a devenit totuna cu muntele… La oprirea de la cascada am simtit nevoia sa-mi verific simtul vazului si posibila concentratie de halucinogene din bomboane , ca-n senvisuri nu pusesem nimic… Muntele chiar era mov, fara cusur… Un soi de jnepeni cu flori colorate in nuante de mov… diferite in functie de gradul de inflorire… O minunatie…

Pustiul incepea sa impresoare bland, linistitor… Asta pana cand a fugit soarele brusc, dupa deal si s-a facut bezna. Si astia nu consuma banii cu iluminat stradal. Erau doar stalpi de inalta tensiune, ca niste giganti bezmetici si amenintatori.. Si atat.

Mi-am daruit in gand cativa dumnezei ca n-am tinut cont cand mi-a zis ca-s cam multe “bucle” si ca nu vom avea timp, ca vom ajunge rupti, daca ajungem la cazare. Am fost ocosa: nu! Eu fac ruta, eu zic pe unde mergem! Acuma am asteptat cu coada intre picioare sa ia initiativa reconfigurarii rutei sa ajungem naibii la Hawkstead. Bine ca n-am fost mai ocosa, sa insist sa ajungem la rezervatia de vidre si bufnite, tot in Peak District. A fost o dovada de mare intelepciune..

Am supravietuit cumva autostrazii, somnului insa ultima portiune a fost ingrozitoare. Soarele reflectat in lac creaza o imagine plenara care anuleaza orice temeri . Dar lacul in bezna, drumul fara parapeti, fara boscheti, fara nimic la 2 metri de apa, cand intri in curba la stanga, circuland pe stanga, inclinat spre stanga… si inclinat mult rau, m-a demonizat. Frica mea de apa e patologica.

Pentru ca toate curbele erau la stanga, am incercat sa ma distrag uitandu-ma in dreapta: dar si acolo erau smarcuri si canale cu ape tulburi, mlastina… Eram pe o fâsie subtire de pamant, intr -o mlastina ca un labirint… Filme de groaza se turnau in capul meu: un nenorocit de termos, mare si greu , intr-un tankbag supraincarcat cu breteaua dreapta slabita, pe care-l va trage termosul in stanga intr-o curba la stanga, inclinat spre stanga… Nici macar nu e loc sa cadem sa ne julim sa ne rupem ceva… Vom plonja direct in lac si voi muri inecata..

Vocea linistitoare a sotului a anuntat in casca ca e gata, dupa curba asta la stanga, ajungem….

Mda… Stiti unde…