De departe

Trădarea…

Cine putea prevede mârșăvia pe care o puteam comite? Cine s-ar fi putut gândi că o sa vină ziua în care o să schimb taberele? Oare cine ar fi crezut că cel mai înverșunat iubitor de două roți ar fi putut deveni vreodată conservar cu acte în regulă?

Știu, nimeni. În urma despărțirii mele de iubitul meu scuter negru, care și-a găsit un mai tânăr stăpân, am achiziționat una bucată conservă, pe care o să o descriu mai jos.

Număr de kilometri: 0. În schimb, are vreo 150.000 de mile.
Culoare: roșu de Ferrari, Ferrari Testarossa, desigur.
Număr de uși: trei, dacă se îndură vreunul să iasă prin spate.
Cutie viteze: manuală în cinci trepte, dacă marșarierul este considerat viteză.
Volan poziționat pe partea greșită.
Cămilă full cu încălzire elefantică plus răcire pinguinică.
Geamuri electrice cu coborâre și ridicare manuală.
Anul primei înmatriculări este binecuvântatul an 1994.
Sistemul audio constă in 4 difuzoare plus una bucată radiocasetofon cu antenă de juma’ de metru.
Abs momentan absent, a plecat la o bere cu servodirectia.

Prețul acestei minunății este aproximativ egal cu cel al unui telefon fără cameră foto: 150 £

Atașez poze cu minunăția:

P.S. Ca să elimin orice confuzie, L-ul acela provine de la cuvântul Luzăr.
Asfalt uscat! Că de e ud, nu mai pleacă trompeta…

De departe Rahat in versuri

Doi, zece, probă, probă…

Frunzuliță de cicoare
Învârt iute o țigare
Dau un check la subtitrare
Noul Stargate, bagă mare!

Mă chiorăsc la serial
Și-apoi dorm ca un animal
Nu mai simt nimic deloc
Obosit dorm ca un porc

Închid ochii și visez
Că pe-un BMW galopez
Cum mă-nclin ușor în curbă
Și nimeni nu mă disturbă

Pe aici, ei, conservarii
Îs oameni, nu-s ca manelarii
Ăia jmecheri de bucale
Ce poartă numai sandale

Sau ca durii de la Argeș
Ce se cred Aladin pe preș
Și accelerează conserva, frate
Cu sau fără prioritate

Pe aici, el, bunul simț
Are trecere ca un prinț
În trafic mereu te văd
Nimeni nu face prăpăd

Nu ai spaime pe vreun drum
Că pe-aici nu-s proști duium
Și de sunt, îs puși la plată
Nu ca-n țara deochiată

Unde hoțul șade bine
Muncitorul îl întreține
Unde, dacă ai motor,
Poți s-anunți : eu am să mor

Distrus de un manelist
Sau un cocalar limbist
Ce nu s-a uitat în oglindă
Și-a trecut ca baba-n tindă

A tăiat vreo patru benzi
M-a întins sub ierburi verzi
Și tot șade fericit…
“Plecatul” e învinovățit

Căci așa e-n România
Lua-v-aș la mișto mândria
De criminali și ucigași
Da-v-aș hrană la carași

Vă urăsc, că nu gândiți
Vă blestem, nenorociți
Și v-aș zice mai pe larg
Dar mi-e somn și mă retrag

Poate o să mai revin
Să vă dau ceva pelin
Salutări, calde urări
Să vă împiedicați pe scări!

De departe Rahat in versuri

“Poiem” din România

Am primit în dar o cărticică de la colegii mei de drumuri și plimbări din frumoasa Românie. Cartea primită este descrierea minunată a drumului din România până hăt departe în Mongolia și înapoi, drum parcurs pe motocicletă. Cartea a fost scrisă cu mult talent de motociclistul tupeist Mihai Barbu. Ca să te încumeți să faci 26.000 km de unul singur pe motor… trebuie să ai ceva tupeu.

Pe prima pagină a cărții, prietenii mei mi-au urat în scris una-alta, iar unul dintre ei mi-a întocmit un mini “poiem” pe care o să îl public aici, alături de îndemnul meu: Băi Andy! Bagă, bagă, îți fac cont acilea, și așa nu prea mai am timp eu de postări, te las pe tine :P.

Poiem

“O bagi într-a-ntâia
Și o calci ușor
Motorul se turează
Dar roțile se învârt în gol

Te dai jos, pui cricul
Ce mobra mea? Nasol…
Când se termină visul
Și realizezi matol
Că nu ai Beamve
Ci un scuter nasol

Emigrezi, îți rupi spatele
Dar te întorci triumfător
Cu banii la CEC
Și-un F1200 cu rezervorul gol

Bine-ai venit acasă
Ciumernicean călător
Unde focile te așteaptă
În livadă, cu Cola la bidon.
Hai vară!”

Mno, eu m-am râs.
Două observații am din păcate…
Prima: nu am văzut mobră cu pedală de accelerație… 😛
A doua: M-a deranjat versul ăsta “Ci un scuter nasol” … Bă băiatule! Vezi că animalul ăla negru e MAXISCUTER, nu scuter! 😛 Doar ți-am mai zis!

Flăcăi, vă mulțumesc că ați reușit încă o dată să îmi îndulciți ziua.

Să nu uit… ce forum iau, stimabililor? Pe ce minunat domeniu ați vrea să tastați?
Salutări din depărtări!

Salutări de peste țări!

De departe

Tractoristu’

L-am amenințat pe flăcău cu cuțitul și i-am zis că dacă nu mută nisipul ăla dintr-o parte în alta, o să ajungă pe farfuria unui respectabil englez.

Amu… după ce termină nisipul, mai e o tonă de lemne de băgat în magazie…

De departe

La revedere, scumpă Românie

Aș fi vrut să zic în momentul în care am urcat la bordul avionului cu ochii umezi. Nu am  reușit…

În acea zi mă trezisem în capitală. Nu pot spune că somnul în București e mai relaxant decât cel din Brașov. Mă rog, ține de gustul fiecăruia. După ce am făcut ochișori și după ce am pregătit ceva de papa, am căutat un mijloc de transport de acolo de unde ne aflam până pe Otopeni. Bineînțeles că în Românica greu găsești ceva atunci când ai nevoie. Până la urmă, am plecat cu taxiul până la aeroport. Am fost condus de Pasagera și de sora ei. Am așteptat destul de mult, fiindcă nu am calculat prea bine durata drumului.

După ce am făcut check-inul, Pasagera și a ei surioară au plecat, eu urmând să merg la control pașapoarte. Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi, neștiind când ne vom revedea. Apoi am trecut de control și m-am lansat într-o altă așteptare. Într-un final, a trebuit să mă îmbarc. Pfoai, ce frumos. Am primit loc lângă fereastră, la una dintre ieșirile de urgență. Ca un vis să zbori de unul singur… Am schimbat trei scutece până la destinație. Pe al patrulea l-am schimbat când am ajuns.

Și uite o focă de scuterist, singur cuc în țară străină… Ce e de făcut? Păi la momentul ăla, nu era de făcut nimic, însă ar fi fost înainte de a părăsi țara un lucru mic, un lucru ca și activarea căcatului ăluia de roaming ca să nu te trezești că nu îți merge căcatul ăla de telefon, băi focă!

Trebuia să mă ridice de la aeroport prietenul surorii mele, însă el nu era pe nicăieri și eu nu aveam de unde să îi sun. Mi-a împrumutat un român de treabă telefonul lui ca să dau un telefon (o să scriu despre acel român de treabă în alt post mai pe larg) și am sunat-o pe surioara mea. Am aflat că al ei prieten e pe drum și că mai am de așteptat. Două ore mai târziu, am cumpărat o cola și, cu fisele pe care le-am primit rest, am mai sunat-o o dată pe sora mea. Am aflat că prietenul ei era la terminalul 3 și că mă caută… Bine, bine, eu sunt la terminalul 5… Mare aeroport Heathrow asta… cât un oraș, între terminalul 3 și terminalul 5 sunt numai 10 kilometri…

Heathrow

Și eu mă plimbasem pe la toate ieșirile, voiam să mă asigur că mă găsește, el nici nu era acolo… Urâtă treabă… bine că a trecut.

Pe la ora 21:00, după trei ore de așteptare, făceam primii pași (în mașină) prin această minunată țară, Anglia, Regatul Unit. Ciudat e să vezi mașinile cum trec pe lângă locul pasagerului în viteză… Cred că am făcut vreo trei preinfarcturi.

Pe la orele 23:00, am ajuns în locul care avea sa devină parte din viața mea. Pub-ul The Gate. Un locușor ce are numai 200 de ani vechime, o crâșmă veche a cărei faimă crește pe zi ce trece, o altă casă.

Cam atât deocamdată, timpul nu mai e prietenul meu și greu mai prind câte o oră numai pentru mine…
Salutări din depărtare!