Scotia

Tura asta era plan pentru anul trecut. Indisciplina si obiceiul de a ne razgandi asa fara motiv , numind asta ” inspiratie” sau primul instinct ne-a scutit de o vara trecuta ploioasa care echivaleaza in Scotia cu o iarna timpurie. Deci ruta era schitata, gandita , razgandita analizata din toate punctele de vedere… Dupa experienta “trip to italy” am simtit nevoia sa retusez numarul mile de mile pe zi si sa ne asiguram cazarea.

Asa incat in prima zi , estimand un entuziasm nebun de calatorie am fortat 640 kmilometri teoretici atent impartiti in 3: inainte de micul dejun (Bedford), pana la masa de pranz (Glossop) si pana la cazare (Kendal). Asta ar fi trebuit sa satisfaca nevoia aproape maniacala de a alerga zilnic a baikarului. 640 kilometri pe autostrada poate insemna putin si nesatisfacator pentru un indragostit de kilometraj, insa pe drumuri judetene si comunale, ca sa compar, kilometrii astia pot deveni multi si lungi. Mie mi se intampla niste lucruri foarte ciudate pe autostrada: mi-e foame din ora in ora; trebuie sa merg la toaleta la fiecare 50 de kilometri. Maxim. Imi mai e si somn pe deasupra. Si adorm. Fuck it! Adorm. Si cand ma trezesc sunt tare ursuza, plus ca mi-e foame si ma scapa ceva…este clar , fara autostrada. Rozandu-si mustata intr un colt, my baicar a inteles ca merg cu el si cu dovica pan’ la capatul lumii, si inapoi, dar nu pe autostrada.

Nu sunt genul care sa se bucure de splendoarea urbana. Prefer peisaj salbatic, muzeelor, megastructurilor si altor realizari arhitecturale mai vechi sau mai noi. Insa mi-am planuit si punctat pe ruta a da cate o raita prin diverse orase si a fura din mers cate o poza a unui anume pod, catedrala… Am marcat opriri mai lungi la baraje… nu prea le am cu managementul timpului si oricum in vacante timpul meu se dilata asa ca… Nicio nadejde…

Invariabil la mine concediul se transforma dupa mai putin de o saptamana de la incheiere intr-o amestecatura dulce si indepartata de emotii, imagini imposibil de ordonat pe zile.

Am memoria evenimentelor dintr-o zi sau alta dar n-as putea preciza din care.

Exceptand-o pe prima. Ruta laborioasa s-o dus scurt pe apa sambetei, exact acolo unde era sa ajunga si Garmin-ul. Asa cum ma temeam inainte de plecare cele 3 export-importuri dintr-o aplicatie in alta, conversia dintr-un tip in alt tip de fisier (fara a intelege in esenta necesitatea) s-au transformat intr-o mica piesa tragica jucata la “strada”: “toooopooooruuul! Il fac farâmite”… nici n am apucat sa-mi fac cruce cu limba-n gura si sa ma bucur ca n-a mai incaput si asa ceva in Deauville (caci de era loc s-ar fi putut anticipa o ipotetica nevoie) ca a aparut alternativa: “daaauuuu cu mobra peste el pana se face asfalt!”?

Singura-mi grija consistenta era micul dejun, planuit in Bedford… In managementul furiei m-a ajutat un binecuvantat cu sfinti si alte lucruri anatomico-bisericesti senvis din topcase. O consolare rezonabila pentru locul dragut pe care-l alesesem sa mancam(a se observa intrebuintarea corecta a complementului direct, doamne ajuta Jx!).

De asta data am inteles la timp sa-mi las deoparte asteptarile despre “concediu chibzuit”: ori nu stim… ori garmin e de rahat… nu conteaza! Mergem undeva in Scotia, pe ce ruta o fi…

Ma simteam optimista mai ales ca aveam sumedenie de senvisuri…

Si se pare ca invocarea divinitatii cu atata patos de catre “baicar” a dat roade…

M-am mai gândit un timp la renumita budinca, la placinta cu budinca, am revazut mental Bradford si Bakewell pe harta regatului… si am conclus : da-le dracu’…

Fara sa stiu când, loop-urile de pe hartie au inceput sa fie vii, sa se preschimbe in coline mov, serpuite, curbe la vale cu fluturi in stomac, soarele s-a facut purpuriu si roz si mov pana cand a devenit totuna cu muntele… La oprirea de la cascada am simtit nevoia sa-mi verific simtul vazului si posibila concentratie de halucinogene din bomboane , ca-n senvisuri nu pusesem nimic… Muntele chiar era mov, fara cusur… Un soi de jnepeni cu flori colorate in nuante de mov… diferite in functie de gradul de inflorire… O minunatie…

Pustiul incepea sa impresoare bland, linistitor… Asta pana cand a fugit soarele brusc, dupa deal si s-a facut bezna. Si astia nu consuma banii cu iluminat stradal. Erau doar stalpi de inalta tensiune, ca niste giganti bezmetici si amenintatori.. Si atat.

Mi-am daruit in gand cativa dumnezei ca n-am tinut cont cand mi-a zis ca-s cam multe “bucle” si ca nu vom avea timp, ca vom ajunge rupti, daca ajungem la cazare. Am fost ocosa: nu! Eu fac ruta, eu zic pe unde mergem! Acuma am asteptat cu coada intre picioare sa ia initiativa reconfigurarii rutei sa ajungem naibii la Hawkstead. Bine ca n-am fost mai ocosa, sa insist sa ajungem la rezervatia de vidre si bufnite, tot in Peak District. A fost o dovada de mare intelepciune..

Am supravietuit cumva autostrazii, somnului insa ultima portiune a fost ingrozitoare. Soarele reflectat in lac creaza o imagine plenara care anuleaza orice temeri . Dar lacul in bezna, drumul fara parapeti, fara boscheti, fara nimic la 2 metri de apa, cand intri in curba la stanga, circuland pe stanga, inclinat spre stanga… si inclinat mult rau, m-a demonizat. Frica mea de apa e patologica.

Pentru ca toate curbele erau la stanga, am incercat sa ma distrag uitandu-ma in dreapta: dar si acolo erau smarcuri si canale cu ape tulburi, mlastina… Eram pe o fâsie subtire de pamant, intr -o mlastina ca un labirint… Filme de groaza se turnau in capul meu: un nenorocit de termos, mare si greu , intr-un tankbag supraincarcat cu breteaua dreapta slabita, pe care-l va trage termosul in stanga intr-o curba la stanga, inclinat spre stanga… Nici macar nu e loc sa cadem sa ne julim sa ne rupem ceva… Vom plonja direct in lac si voi muri inecata..

Vocea linistitoare a sotului a anuntat in casca ca e gata, dupa curba asta la stanga, ajungem….

Mda… Stiti unde…

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *