Hawkshead-Oban… Hawkshead-Oban… In ce sertaras sa caut emotiile acelei zile… Hawkshead-Oban…

Oban este oraselul acela cu poarta la intrare… Daca umila mea geografie imi spune ca Scotia inseamna de la Carlisle in sus pe stanga si aproximativ jumatea distantei dintre NewCastle si Edinburgh (poate Jedburgh) in sus pe dreapta, sufletul mi-a spus bine ai venit in Scotia cand am trecut prin poarta Oban-ului… O poarta de lemn sculptat, invechita de sare si vant, deschisa larg pentru toti singuraticii care se simt acasa in Highlands…

Este oraselul in care am mancat fish and chips-ul baikarului pentru ca am fost neinspirata sa-mi comand juma’ de portie de cozi de crevete cu ceva care nu stiu cum se cheama (mmm nom nom). Asta in ciuda dispretului pe care l-am manifestat fata de fast food in general si fata de meniul asta in special… nu vreti sa stiti ce relatie posesiva are omul cu farfuria lui… insa ultima amintire despre mancare data din Bedford… asa ca a meritat riscul asumat. Sigur senvisurile au disparut, nu contest ca n-am contribuit insa nu imi amintesc… Poate chiar am mai mancat pe undeva dar nu imi amintesc… Asta ar putea justifica obsesia pentru mancare: mi-e foame tot timpul pentru ca mananc si uit ca am mancat? Alaturi desigur de faptul ca-mi place sa mananc… Sau asta justifica doar un inceput de Alzheimer? Concluzia este ca trebuie sa mananc ceva memorabil in concedii… (chiftele din Franta, snitel cu ceapa made in Elvetia de exemplu).

Am ajuns pe inserat… Dupa ce haladuisem lenes si nostalgic printre râulete indigo ce desenau arabescuri pe-o mare verde crud… peisajul ne-a spalat grijile inchegate vascos pe retina, orgoliul zgariat de semivizita la Sizergh Garden s-a vindecat, zumzetul interior s-a domolit pana cand intr -un loc in mijlocul nicaieriului a amutit. Oprind, am constatat ca se intamplase ceva si cu gravitatia… Ne-am asezat. Ne bucuram de liniste, de mirosul de pamant jilav, cand o forta coplesitoare ne-a latit acolo pe amandoi… 10G de lene ne-a tintuit in iarba fara sa ne putem opune… Am privit cerul invartindu-se deasupra noastra sau noi invartindu-ne sub el… Copiii cu picioarele-n sus si capul in jos mergand in sir indian intr-o excursie undeva… Am ras asaaaa… de nimic anume si obositi de-atata gravitatie am atipit. Pana si Dovica arata ca un cal de povara lenevit si plictisit de bici..

Prea mult frumos indurasem inainte, ca acum sa fim altfel decat zambitori si impacati..

Soarele a fost generos cu noi toata ziua. Atat de generos ca-n sinea mea l-am intrebat doua lucruri: daca sigur e scotian si daca nu poate oare sa ne dea un pic de spatiu de depozitare pentru mesade. Am fost gand la gand cu “baikarul” dar neam de superstitiosi, n-am dat voce decat gandului “Don’t complain!”
Sigur stiu ca soarele a rasarit in Hawkshead… L-am spionat cum se inalta centimentru cu centimetru si parca ridica cu el un giulgiu de ceata. In urma-i se trezea la viata ca-n Frumoasa Adormita, toata cetatea. Asa m-am simtit si eu… trezita din morti . Doar ca nu adormisem intr-o racla de clestar ci intr-un butoi fancy. Si dormisem foarte bine.Si Fat-Frumos la fel, ca-n povesti: un pupic gratios pe frunte si… gata magia… Amandoi morti..

      Rasaritul asta splendid in gradina unui centru de studiu construit pe la 1700 si ceva, de un dinstins lord si transformat in hostel mi-a dat ghes sa plecam mai repede spre Kendall. 

Ruta de intoarcere pe langa lacul de cu seara mi-a confirmat slabiciunea umana cea mai frecventa: aceea ca traim realitatea care ne-o imaginam si nu pe cea care exista fizic.

Deci, fizic , nu era niciun fucking lac in imediata vecinatate a drumului. Era o diferenta de nivel intre postamentul drumului si restul imprejurului , mlastina era , asa cam cum e in gradina la Buna si o multitudine de paraiase inguste si clipocitoare. Undeva in zare era si afurisitul de lac cu tot cu ferry … singurul pericol real pe care-l decretez , dupa ce scrutasem atent cu privirea era, sa ma inec de ras amintindu-mi…

    La Sizergh Castle nu ma interesa castelul , constructia, ma tentau gradinile.. Desi, si un cadru cu toata grandoarea aceea austera nu mi -ar fi displacut… Ei bine se pare ca scotienii sunt atat de zgarcomani , avari ca si-au construit ziduri imense sa nu poti face si tu o poza ca omul , din sa… Sa fie musai sa platesti biletul de intrare. Dar nu asta l-a descumpanit pe biker. Alta matematica: 1600 de acri … Sigur ca nu intetionam sa-i explorez pe toti , pe jos dar vreo doua trei pasari tot as fi pandit , doar ii ditai parcul cu o gramada de specii…

    Am pufnit in barba si-n tigara nevoita sa admit ca daca intram , vom mai iesi peste 3 ore minim si vom avea inainte tot atata drum de facut… Asta daca… Dar nu, nu era dispus sa dormim in niciun cuib improvizat.Improvizasem suficient sa ne ajunga pentru multi ani de aci inainte inspre Italia.

      Regretul cu care am ramas astazi, la Sizergh este ca nu am trecut peste imbufniteala de moment , sa schimbam doua vorbe cu mosnegelul grasut si pasionat care dadea tarcoale Deauvill-ului. Si el posesor de Deauville visiniu, lustruit si fara bagaj.

A facut o tura in jurul vacii negre, prafuite , a zabovit studiind stickerele de pe topcase… a cautat cu privirea posesorul… Si negasindu-l s-a indepartat . Fata rotofeie ,mustata de Gingis-Han nesatisfacut , era simpatic. Regret ca n-am aflat ce l-a manat de langa honda lui langa honda altcuiva, ca n-am impartasit si-n cuvinte convingerea ca e cel mai cel motor touring, ca am zambit fiecare in sinea noastra si nu ne-am zambit in fata..

Deci inca nu Scotia… 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.