Copacul linistii

Cu toate ca intitulez postul: Copacul linistii, personajul principal in acest post nu este un copac si nici linistea. Ar putea fi despre un copac, eu.

Scriu acum pentru ca un fost coleg de munca mi-a atras atentia asupra unui fapt: ba… in sase ani ai zece posturi. I-am promis ca mai scriu doua, sa se faca 2 pe an. Incerc sa ma tin de promisiune.

M-am trezit in noapte transpirat, de parca fusesm iar spre Romania pe motor si m-a surprins iar taifunul prin Germania. Am aruncat bluza de pe mine, bluza ce o puteam stoarce, atat de imbibata era cu suc de cel ce se da mare baicar. Dubios fapt, am in camera o temperatura constanta de 18 grade.
Am readormit si m-a trezit alarma. Noua jumatate, in mod normal trebuia sa ma cobor din pat si sa o sterg spre baie. Azi nu e o zi normala, e ziua mea libera, pardon, pranzul meu liber. Am ales sa mai dorm si asta am si facut. Ora zece in punct, telefonul imi vibreaza si ma readuce la viata. Mesajele ma dispun pe moment si ma pogor din pat.
Baie si baie, ah, toaleta nu se afla in camera de baie aici. Probabil ca englezu nu suporta tronul langa cada, din ce stiu eu ce motive… De aia: baie si apoi baie.

Ma cobor in pub si imi fac o cafea, aceeasi cafea de sase ani de zile… Am invatat reteta ca pe rugaciunea impinsa pe gatul creierului de preacredinciosul preot. Nici nu trebuie sa ma mai gandesc la ce am de facut. O masura si jumatate de cafea, presare scurta, doua lingurite si jumatate de zahar in cana, apas butonul de start, amestec incet sa se dizolve zaharul, e gata.

Ies afara si imi rulez o tigara. E mai ieftin si mai sanatos. Bine, mai sanatos si mult mai ieftin ar fi fara. Dar astea sunt detalii, cum as mai avea eu un cinci minute la aproximativ o ora?

Verific e-mailuri, arunc un ochi pe minunatul facebook, si nu citesc cele 243 de mesaje de pe grupul focilor. Mai trag un fum, mai sorb o inghititura de cafea, cafea ce incepe sa se raceasca. Racoare aici in Anglia cea veche.

Ma scufund in Candy Crush, am auzit ca e un bun medicament pentru gandurile mai putin albe. Incerc sa trec nivelul asta blestemat. Nu imi prea iese. Observ ca ai mei colegi au inceput sa descarce masina, iar cu toate ca sunt liber, ma simt marinimos astazi si dau o mana de ajutor. Gatam treaba, imi sorb ultima picatura de cafea, trag ultimul fum de tigara si ma duc in bar.
Imi prepar cele doua vitamine si beau cu scarba aproape juma’ de litru de solutie urat mirositoare.

In camera, ce sa fac in camera? Filme? Jocuri? Nu, nu am dispozitie. Atunci sa incerc medicamentul ce intotdeauna a functionat. Medicamentul japonez, medicamentul negru. Imi pun izmenele, caut camera foto si ma asigur ca am bricheta. Cobor din camera si ma indrept inspre ceea ce ii spunem noi: Ultima Camera. Pentru ca e ultima, cred. A devenit un fel de magazie, unde se tin toate, se calca, sau se priveste la televizor. In functie de dispozitie si timpul liber. Pana una-alta, aici imi tine eu echipamentul.
Nadragi, cizme, geaca, cagula, casca, manusi. Ordinea este si o sa fie intodeauna aceeasi. Deschid garajul, arunc camera in topcase si fixez gps-ul. Pornesc preacredinciosul utilaj si arunc o privire indicatorului de benzina. Hmm, prea departe nu pot merge.

Pornesc. Ma pierd in traficul micului oras, trafic ce devine tot mai agitat odata cu trecerea anilor. Mi-am setat ca si prima destinatie: Copacul Linistii. Copac la al carui umbre obisnuiam sa fug, dupa ce aspiram si mopam…mopuiam? mopuizam? mopaream?… dadeam cu mopul in pub, in fiecare zi. Ma refugiam acolo pentru cinci minute si fumam o tigara, in liniste. Drumul de maxim doi kilometri si tigara fumata acolo, ma curata de ganduri si ma pregatea de ziua de lucru. Activitatea aceasta nu a mai fost posibila de la un punct, dar astazi, fiind liber, fumez o tigara acolo, in liniste.
Parasesc localitatea, iar preacredinciosul armasar ma intreaba curios. Cum vrei sa te duc baicar singuratic? Ca vantul? Sau ca gandul? Mai repede ca gandul du-ma armasare, ii soptesc in timp ce rotesc mansonul. Mai repede ca orice gand, depaseste-le pe toate, m-au marcat si vor sa imi traga un gang-bang mental, alearga tu Dovica, sa le lasam in urma.

Alearga Dovica al meu, insa la prima curba cu nisip/noroi ma vad fortat sa trag de haturi. Mai bine gang-bang mental decat in coma la spital…

Ajung la destinatie, pun mobra in cric intr-un fucking maxinamol si imi aprind o tigara. Privesc dezgustat privelistea si imi dau seama ca ditai gramada aia de rahat aburind, ar fi ca o manusa pe facebook la mine, de cover photo. Fac doua poze si parasesc mocirla.

Ma mir, la ce Cristos se abureste viziera asta, in halul asta? Oare s-a miscat pinlock-ul sau e al dracului de frig? Imi propun sa verific temperatura cu ocazia urmatoarei opriri. Care nu s-a lasat asteptat prea mult. Am gasit un fel de parcare, de data asta asfaltata, nu ma mai umplu eu si Dovica, de maxi mazga. Aprind inca o tigara, ca sa vezi, ultima si mai fac vreo doua poze. Soarele o scos capul din nori si parca nu mai musca la fel de aprig frigul. Imi amintesc, verific temperatura, 4 grade, ce se simt ca 2 grade. Ah da, iar cand mai esti pe mobra, se simte si mai rece, de asta se aburea viziera in mare stil…

Gata sesiunea foto, gata tigara, gata plimbarea, ma pornesc spre casa.

Cu aceleasi ganduri prea putin albe. Intr-adevar, la viteze mai mari, capul se spala, insa se murdareste la loc pe cand incetinesc. Atunci cand drumul nu mai necesita atentie sporita. Nu doar mobra era medicamentul suprem… Gasca, grupul meu, iesirile cu scuteristii erau medicamentul suprem. Glumele si mistorurile “rautacioase”… Cola de la Belvedere, siriul parcurs cu 50 la ora. Pauzele de tigara ce transformau orice copac intr-un copac al linistii, orice piatra si orice indicator, chiar si un cacat aburind pe marginea drumului devenea al linistii.

The Lonely Rider, over and out…

This entry was posted in De departe, Plimbari. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.