De departe Plimbari

Scotia

Tura asta era plan pentru anul trecut. Indisciplina si obiceiul de a ne razgandi asa fara motiv , numind asta ” inspiratie” sau primul instinct ne-a scutit de o vara trecuta ploioasa care echivaleaza in Scotia cu o iarna timpurie. Deci ruta era schitata, gandita , razgandita analizata din toate punctele de vedere… Dupa experienta “trip to italy” am simtit nevoia sa retusez numarul mile de mile pe zi si sa ne asiguram cazarea.

Asa incat in prima zi , estimand un entuziasm nebun de calatorie am fortat 640 kmilometri teoretici atent impartiti in 3: inainte de micul dejun (Bedford), pana la masa de pranz (Glossop) si pana la cazare (Kendal). Asta ar fi trebuit sa satisfaca nevoia aproape maniacala de a alerga zilnic a baikarului. 640 kilometri pe autostrada poate insemna putin si nesatisfacator pentru un indragostit de kilometraj, insa pe drumuri judetene si comunale, ca sa compar, kilometrii astia pot deveni multi si lungi. Mie mi se intampla niste lucruri foarte ciudate pe autostrada: mi-e foame din ora in ora; trebuie sa merg la toaleta la fiecare 50 de kilometri. Maxim. Imi mai e si somn pe deasupra. Si adorm. Fuck it! Adorm. Si cand ma trezesc sunt tare ursuza, plus ca mi-e foame si ma scapa ceva…este clar , fara autostrada. Rozandu-si mustata intr un colt, my baicar a inteles ca merg cu el si cu dovica pan’ la capatul lumii, si inapoi, dar nu pe autostrada.

Nu sunt genul care sa se bucure de splendoarea urbana. Prefer peisaj salbatic, muzeelor, megastructurilor si altor realizari arhitecturale mai vechi sau mai noi. Insa mi-am planuit si punctat pe ruta a da cate o raita prin diverse orase si a fura din mers cate o poza a unui anume pod, catedrala… Am marcat opriri mai lungi la baraje… nu prea le am cu managementul timpului si oricum in vacante timpul meu se dilata asa ca… Nicio nadejde…

Invariabil la mine concediul se transforma dupa mai putin de o saptamana de la incheiere intr-o amestecatura dulce si indepartata de emotii, imagini imposibil de ordonat pe zile.

Am memoria evenimentelor dintr-o zi sau alta dar n-as putea preciza din care.

Exceptand-o pe prima. Ruta laborioasa s-o dus scurt pe apa sambetei, exact acolo unde era sa ajunga si Garmin-ul. Asa cum ma temeam inainte de plecare cele 3 export-importuri dintr-o aplicatie in alta, conversia dintr-un tip in alt tip de fisier (fara a intelege in esenta necesitatea) s-au transformat intr-o mica piesa tragica jucata la “strada”: “toooopooooruuul! Il fac farâmite”… nici n am apucat sa-mi fac cruce cu limba-n gura si sa ma bucur ca n-a mai incaput si asa ceva in Deauville (caci de era loc s-ar fi putut anticipa o ipotetica nevoie) ca a aparut alternativa: “daaauuuu cu mobra peste el pana se face asfalt!”?

Singura-mi grija consistenta era micul dejun, planuit in Bedford… In managementul furiei m-a ajutat un binecuvantat cu sfinti si alte lucruri anatomico-bisericesti senvis din topcase. O consolare rezonabila pentru locul dragut pe care-l alesesem sa mancam(a se observa intrebuintarea corecta a complementului direct, doamne ajuta Jx!).

De asta data am inteles la timp sa-mi las deoparte asteptarile despre “concediu chibzuit”: ori nu stim… ori garmin e de rahat… nu conteaza! Mergem undeva in Scotia, pe ce ruta o fi…

Ma simteam optimista mai ales ca aveam sumedenie de senvisuri…

Si se pare ca invocarea divinitatii cu atata patos de catre “baicar” a dat roade…

M-am mai gândit un timp la renumita budinca, la placinta cu budinca, am revazut mental Bradford si Bakewell pe harta regatului… si am conclus : da-le dracu’…

Fara sa stiu când, loop-urile de pe hartie au inceput sa fie vii, sa se preschimbe in coline mov, serpuite, curbe la vale cu fluturi in stomac, soarele s-a facut purpuriu si roz si mov pana cand a devenit totuna cu muntele… La oprirea de la cascada am simtit nevoia sa-mi verific simtul vazului si posibila concentratie de halucinogene din bomboane , ca-n senvisuri nu pusesem nimic… Muntele chiar era mov, fara cusur… Un soi de jnepeni cu flori colorate in nuante de mov… diferite in functie de gradul de inflorire… O minunatie…

Pustiul incepea sa impresoare bland, linistitor… Asta pana cand a fugit soarele brusc, dupa deal si s-a facut bezna. Si astia nu consuma banii cu iluminat stradal. Erau doar stalpi de inalta tensiune, ca niste giganti bezmetici si amenintatori.. Si atat.

Mi-am daruit in gand cativa dumnezei ca n-am tinut cont cand mi-a zis ca-s cam multe “bucle” si ca nu vom avea timp, ca vom ajunge rupti, daca ajungem la cazare. Am fost ocosa: nu! Eu fac ruta, eu zic pe unde mergem! Acuma am asteptat cu coada intre picioare sa ia initiativa reconfigurarii rutei sa ajungem naibii la Hawkstead. Bine ca n-am fost mai ocosa, sa insist sa ajungem la rezervatia de vidre si bufnite, tot in Peak District. A fost o dovada de mare intelepciune..

Am supravietuit cumva autostrazii, somnului insa ultima portiune a fost ingrozitoare. Soarele reflectat in lac creaza o imagine plenara care anuleaza orice temeri . Dar lacul in bezna, drumul fara parapeti, fara boscheti, fara nimic la 2 metri de apa, cand intri in curba la stanga, circuland pe stanga, inclinat spre stanga… si inclinat mult rau, m-a demonizat. Frica mea de apa e patologica.

Pentru ca toate curbele erau la stanga, am incercat sa ma distrag uitandu-ma in dreapta: dar si acolo erau smarcuri si canale cu ape tulburi, mlastina… Eram pe o fâsie subtire de pamant, intr -o mlastina ca un labirint… Filme de groaza se turnau in capul meu: un nenorocit de termos, mare si greu , intr-un tankbag supraincarcat cu breteaua dreapta slabita, pe care-l va trage termosul in stanga intr-o curba la stanga, inclinat spre stanga… Nici macar nu e loc sa cadem sa ne julim sa ne rupem ceva… Vom plonja direct in lac si voi muri inecata..

Vocea linistitoare a sotului a anuntat in casca ca e gata, dupa curba asta la stanga, ajungem….

Mda… Stiti unde…

De departe Fun Plimbari

Scotia – Prima zi

A dat Hal de sus, cu puterea Lui divina, clipe putin mai linistite la noi aici la poarta. S-a mai rarit roiul de lacuste iar eu, mai putin obosit fiind, m-am pus cu burta pe tastatura si cu ochiu-n monitor. Am reusit sa editez prima zi de vacanta, pfoai mare realizare… Dupa aproape trei saptamani de la intoarcerea din concediu, am reusit sa pun pe youtube filmul cu prima zi de concediu…

Treaba buna, cum ar zice flacaii de la Bistrita. Inainte de a-l posta aici, in exclusivitate, desigur, tin sa intind pe backgroundul alb cativa purici negrii, cu care sa povestesc intamplarile primei zile de concediu, duminica, paisprezece august, din anul douamisaisprezece de la Cristos.

Sa purcedem dara…

Ziua de duminica, a inceput bineinteles cu sambata. Sambata in care am fugit in pauza de pranz sa mai cumparam una alta. Cam cum ar fi, un termos si niscai cutii de plastic in care sa punem sandwichiuri. Gasit, cumparat. Ditai termosul, ca doar plecam cu Navara, Nissan that is, nu cu motor, Deauville. Mi-am cam blestemat zilele, in amurg de sambata… Nimic parca nu mai incapea in uriasul loc de stocare al superbului motociclu de culoare neagra. Pai cum dracu’ cand vrei sa inghesui acolo tot felul de cacaturi “ca cum ar” fi: doua camere de fotografiat, doua trepiede (care nu au fost folosite), lant de securizat mobra in miez de noapte, husa, costume de ploaie, o juma’ de metru de termos, minitable (in cazul in care avem timp de o bere intr-o seara), doua cutii de plastic (pentru sandwischuri, in care nu am pus sandwischuri), spray de pana, chingi, surubelnite, banda de izolat, baterie externa, cabluri de incarcare cu tot cu kit de incarcare, manusi de ploaie, haine de schimb, un prosop (nu era prosop la prima cazare), ustensile de igiena si inca doua perechi de papuci.

Mno, sigur am mai trecut cu vederea cate ceva, insa: indeasa toate astea pe unde poti. Ah, mai adauga si sanwichiurile. Grea treaba, care s-a rezolvat pana la urma. Ne-am pus la somn dupa ce am umplut termosul cu cafea, in jurul orei doua dimineata. Trei ore mai tarziu suna alarma. Am oprit-o si am purces intru improspatarea de dimineata, apoi ne-am intins la cafele. Vremea parea a tine cu noi si parca asta ne-a mai trezit un pic din somn… NOT!

Hai cu echiparea, ca melcul asa, dupa doar trei ore de somn, si dupa o saptamana de alergat prin carciuma… abia daca nimeream manecile si cracii echipamentului. Gata suntem, sa mergem!

Am pornit la drum cu numai jumatate de ora intarziere. Ne-am propus sa fim pe mobra la sase, treaba buna, la sase jumatate eram pe drum. Numai vreo sase sute si ceva de kilometri ne desparteau de destinatia primei zile, asa ca… hai sa spargem gps-ul…

Prima dumnezeire notabila a provocat-o acest minunat Garmin Zumo. Bineinteles ca nu are sistem anti prost si cu toate ca am pierdut zile, nu, saptamani sa trasam ruta, o facut figuri. Aveam ruta salvata in el, insa la prima iesire din autostrada ratata, ne-a rerutat. Ah blesteme! Toti sfintii i-am pomenit! Ne-am intors din drum si am pus mobra in cric undeva prin Bedford. Pe acolo trebuia sa ne duca, insa mizeria se incapatana sa nu… Aveam deja idei de material pentru youtube… Eu, cu un topor in mana, Zumo cel minunat asteptand pe taietor, si dupa o introducere frumoasa si pomenirea organelor sexuale ale tuturor mamelor angajatilor de la Garmin, as fi purces la sfaramarea lui, pana nu ar fi mai ramas o molecula de Zumo.
Revenind, mobra in cric in Bedford, o tigara in mana stanga, iar in dreapta telefonul. Priviri grele aruncate din cand in cand Garminului… De la Google a venit scaparea. Solutia era simpla, trebuia umblat in setari. De scos bifa tuturor elementelor ce trebuiau evitate si de schimbat recalcularea rutei de pe automat pe: la cerinta. Am scos toate bifele acolo, am reincarcat ruta si se pare ca si-a revenit mizeria. Oricum eu tind sa numar gresit iesirile de prin sensurile giratorii, si ma cam incurc in orasele mari. De aici o parte din probleme.
A fost bine, pana pe seara, cand pe seara… de fapt, toate la timpul lor.

Fain si foarte fain. Soarele pe cer, caldura cu inceput de transpiratie, si nu aveam loc sa lasam echipamentele, insa toate bune. Mai putin cheful de mers. Vai de mine. Nu m-am tarat atat de incet in viata mea pe motor. Pur si simplu nu puteam sta in sa. Imi amortea imediat cacaul si spatele, parca si mana, hai, pauza de tigara, ca nu mai pot. Pauza, pauza, pauza. Multe pauze… Prea incarcata vara de anul asta se simtea. NU mai puteam de obosit ce eram….

Dar tot mi-a placut. Ne-a placut. Mult, amandoura. Ne aminitm cu drag de tura. Fain. Fain cand incepe sa se schimbe peisajul, cand vezi un brad, cand vezi o stanca, o minicascada… si suntem doar in Peak District… Sa vezi, insula lui Skye!
Curbe, dealuri, campii, iar dealuri si iarasi curbe. Lacuri, unu, doua, zece. Vai cat frumos! Am fost impotriva rutei din prima zi cand am vazut-o pe hartie. Bucle inutile le-am spus. Sa vezi cum buclele inutile s-au transformat in curbe numai bune de polizat animalu’. Am fost impotriva, insa tare m-am bucurat ca nu a cedat sotia presiunii si nu a renuntat la ele. Treaba buna.
Buna, buna, pana cand… uite-ne la final de Snake Pass. Un drumeag serpuit, desigur, printre dealuri. Acolo am facut un calcul rapid. Mai avem vreo suta de mile pana la destinatie, insa ora e cam inaintata. Daca continuam pe ruta trasata s-ar putea sa nu ajungem la destinatie in timp util (check in -ul era pana la ora unsusprezece). Ne-am decis destul de repede sa abandonam restul rutei si sa caut pe gps scurtatura. Treaba buna, am bagat codul postal, am setat cea mai rapida ruta si… sa mergem! Dusi am fost, am alergat pe drumuri nationale, apoi pe autostrada, apoi iar pe nationale. Se cam dusese soarele, iar noi motocicleam pe undeva pe dracu stie unde, pe un drum plin de curbe, in bezna crancena, iar in stanga aproape era ceva lac. Mai aveam vreo patru milisoare, ceasul indica ora zece si vreo zece, am linistit soata, hai ca ajungem imediat, suntem in timp. Trebuia sa tac, trebuia sa imi tin gura… De ce? Pentru cu umblasem in gps la avoidance… si urmarea avea sa se vada imediat… stai putin sa ies din curba asta… Ies din curba si: soc si groaza. Lumina farurilor se opreste pe un indicator: Ferry to Hawkshead. Ce? Cum? Ce? Adica… adica futu-ti… Crisoase! Doamne! Cum? Mda… uite-ne pe mal de lac. In vreo patruzeci de minute inchideau aia usa la cazare, iar noi eram pe mal de lac…

Urgent! Nu e timp de pierdut, setari… AVOID FUCKING FERRY! Calculate… inca doisprezece mile. Mno, hai sa mergem!
Am mers si tot mers. Nu is multe doisprezece mile. Deloc, insa cand ai in spate vreo sase sute de kilometri buni, doar trei ore dormite, si o saptamana, pardon, o luna de alergare la munca… is multe.
Am ajuns, am ajuns cu cinsprecece minute inaintea orei unsprezece. Ne-a dat tanti cheia cabanutei, sau cum rahat ii zice, butoiului si ne-am cazat…
Patul… o treaba de se trage, un fel de sezlong, salteaua, ceva gen un prosop mai gros. Imi faceam griji degeaba, dupa ce am mai fumat o tigara, dupa ce am husat mobra, dupa ce am pus toate gadget-urile la incarcat, dupa ce am setat alarma pentru a doua zi… dupa ce am pus capul pe perna… blank. In secunda aia. Mort, mort pana cand am auzit alarma a doua zi…

Va urma…

P.S. Nu stiu cand… is treizeci de grade Celsius in ploaioasa Anglie, am o presimtire ca o sa reincep alergarea prin carciuma…
P.P.S Video e mai jos. Click acolo. E fain. Do it! Click!

De departe Plimbari

Trip to Italy 2015

Omul se schimba. Il schimba timpul, il schimba banii, il schimba boala, il schimba alti oameni. Pe mine m-a schimbat motocicleta. Am descoperit fascinatia asta si … Gata! S-a schimbat perceptia despre distractie despre plimbare despre prudenta si siguranta… S-a schimbat tot la dracu’! Povestile despre vacante sau destinatii de concediu mi-au facut intotdeauna capul mare, oricine le-ar fi spus sau planuit.

Scotia, liman abrupt si-ndepartat chiar mi-a facut capul mare, la propriu: aproape ca mi-l simteam cu minim 1400 de grame mai greu, sprijinit rezonabil de un topcase burdusit de sandwich-uri si contrabalansat de greutatea unui obiectiv de 105 mm macar( F/2.8G IF-ED AF-S VR MICRO, acesta fiind un apropo “subtil”)…  Hmmm… Scotia?…

Ca-n desene animate, mi-au aparut niste bule deasupra capului meu mare si greu cu loopuri, castele, cadre, unghiuri, curbe pe exterior si culori… Isle of Skye… Cu magie si zane… Dimineti neguroase, bolnave de verde si de galben, in contururi negre vazute din pat, pe fereastra… Lenes, asa .. Dupa mile si mile pe motor…

Scotia deci… Gradele din termometru erau o probabilitate indepartata in planul asta, probabilitate asociata cu latura pesimist-prapastioasa a viitorului meu sot….

Ce poti visa mai mult decat sa infuleci ceva bun cocotat in varful patului de 100 lire pe noapte, dupa o zi lunga de mobra, undeva la capatul innorat al lumii cu cin’ ti-e drag in brate?

Cee? V-a spus el deja: Italia.
N-a fost greu sa ma convinga. Sau sa ma conving. Dupa schita primelor doua zile de traseu, elaborat contabiliceste doar din punct de vedere al timpului (varianta 1 – daca ajungem la locul de cazare la ora 16 extra loop; varianta 2 – daca ajungem la locul de cazare la ora 19.30)… stiti ce? ! Englezii astia sunt foarte plicticosi… Adica nu poti pur si simplu sa te urci pe motor, sa te uiti incotro e mai insorit, sa-i dai gaz pana cand incep sa ti se lipesca fesele de cutia toracica siiii, cand ti s-a luat, sa gasesti un culcus, sa-ti tragi o bere-n creier , sa te hahai un pic la vreo scriere savanta despre cantecul bufnitei si gata! Nuu! Trebuie sa stii de unde pleci unde ajungi, in ce data, la ce ora si de ce, sa gasesti pe harta culcusul, sa verifici disponibilitatea , sa rezervi… Si bineinteles sa te rogi intens sa ajungi in intervalul de check in… P..aula mea! (folosita nu ca obiect posedat ci ca si semn de punctuatie asa cum am invatat in prima tura lunga)
Din punct de vedere financiar am mers pe principiul distractia e nepretuita. La un moment dat baicarul meu a inceput sa-si exprime argumentele in cifre absolute: 4 grade, 120 lire… In fine, a devenit foarte convingator.
Cui ii trebe pene??!! Care Scotia?! Avem o viata inainte pentru Scotia… Italia cu aerul ei boem, cu drumuri inguste si serpuitoare marginite de leandru inflorit… Acelasi pe care acum 2000 de ani se pisau romanii cu sandalele lor smechere..
A lui mama care-i duce dorul… Ocazia sa-mi spal pacatele de a nu-mi fi vizitat sora de vreo 3 veri… Si soare… Parca simteam briza prin viziera ridicata… Nu tu sapte randuri de pantaloni, ai mei, ai lui, unii de rezerva si echipamentul… marea si muntele in acelasi cadru… Sa mergem!!!
Si am mers.
El e baicarul, el e cu recordurile de mile pe ora, mile pe zi … Viteza de rotatie a mobrei in jurul scaritei… Eu sunt pasagerul… Si nu pot povesti decat de pe locul din spate… uite, spre exemplu despre senvisuri… Pai stiti cu cat sarg m-am ocupat? Cum am combinat gusturile??!! Ce minunatie se intamplase seara intre pastrami si ementaler? Si cum se lipise de fain ardeiul gras roscovan de untulet? (nu margarina!!)
Hmm si pusesem si servetel in fiecare pachetel… Si painea… Mdea
Parca altfel te incumeti sa cari ruxacul in spate 2000 de kilometri neintrerupti cand stii ca acolo e bogatia pauzei tale, e dupace-ul tigarii …
Foametea astea bolnava este tot o consecinta brutala a stilului englezesc exact cum a zis husband. Stim ca noi romanii mancam nesanatos si ca nu-i poti cere englezului bro, ad-o ciorba ! Da’-n pana mea in afara de fasole voi ce mancati baaahhh baieti? Fish and chips-ul vostru ma umple de sanatate mentala… (galbuie , asa..)
Dupa 20 de mile de la pornire am inceput sa am acele atacuri de panica in legatura cu senvisurile… Incepuse sa ma stranga casca. A constatat omul meu mai tarziu ca era din cauza celor treispre randuri de tepi care incepusera sa iasa… Si-n ziua de azi mai netezeste cate unul, doi.
De la un punct al drumului am reusit sa mi regasesc optimismul si sa ma gandesc la calatorie: uite o carciuma, uite un pub.. Uite ceva, oare au mancare?
M-am consolat cu adevarat in tren cu gandul la minunata bucatarie franceza. Cum o sa degust, pardon, devorez un platou dichisit… N-am mai prins decat niste meniuri cu burgari si niste chiftele cu sos care pareau sa aduca orice alt specific culinar, mai putin francez. Delicios.
Din punctul asta trebuie sa verific insemnarile in legatura cu traseul. Nu mai stiu in ce loc eram sau pe unde treceam dar devenisem extrem de constienta de locul unde sunt chiftelele. Ba se-mbulzeau creand asa senzatia de bolovan in stomac, ba se aliniau in sir indian dand sentimentul de… Ceva-n gat, in sensul propriu…mi -am dorit sa mi remicsorez capul, cum de asemenea am simtit un dor profund de Nolanul clampanitor despre care spusesem ca trebuie sa-l leg de ambele bretele de la sutien ca sa-mi sada pe teasta. Mi-am promis in gand, mie si lui Jx ca voi reanaliza optiunea flip-up deindata ce voi scapa de chiftele, pe o cale sau alta…
Scotia ca destinatie echivala cu disciplina traseului, bugetului,asteptarilor… Italia cu improvizatia… Am improvizat noi ceva, aproape de miezul noptii, printr-o parcare unde consilierul personal al baicarului, d-l Net, tragea chiulul… Mi -am amintit sa numar in franceza… chiar si sa injur in franceza mi-am amintit…. Chiftelele erau inca decente. Ne-am impartasit cu sotul meu conceptiile despre improvizatie, ploaie, sistemul hotelier francez, ca doi arici teritoriali iubareti.
Cum sa zic? 80 de kilometri sunt o nimica toata pusi langa 2000 sau langa 2500… Insa pusi langa chiftele, devin… Obsedanti, interminabili.
Notabil in aceasta prima parte a calatoriei a fost baia. Da. Am memorat fiecare centimetru patrat din orice unghi vizual poti intui. Ce mai ramasese din noapte, m am ocupat cu exorcizarea chiftelelor din fiecare cotlon (cu sau fara t, cum vreti).
Dimineata a venit glorioasa. Mi-am jurat ca o s-o ia dracu’ mancare, ca doar n-o sa ne stricam concediul pentru ea. Am privit cu jind la mic-dejunul cu adevar frantuzesc. Mi-am adunat discret balele cu cateva bucatele de branza, am impins barba in fata si-am zambit corporatist: Bonjournee!
Gata! Elvetia, nu pot rata Elvetia… Inca nu apucasem sa i-impartasesc motociclistului meu toata minunatia care e Elvetia, mai ales in zona prin care vom traversa-o noi.
Am mers ca fetii-frumosi, caaale luuunga… Tot asteptand surprinzatoarea Elvetie… Surprinzator era deocamdata mirosul persistent de vaci. Pe autostrada infinita nici nu am putut macar sa ma gandesc, d-apoi sa le numesc “mamele cuiva”
Nu sarea nimic, nu era niciun iepure de camp mai mare sau mai mic pe nicaieri, niciun cocalar. Dragul meu sot s-a straduit sa pastreze un confort auditiv, mi-a pus muzica, dar plm, nu era ca si cum canti Katiusha… ne stabilisem chiar si un cod, cand il bat pe umar comuta si mai conversam… l-am batut pe umar de vreo cateva ori: cu casca. Am adormit! Si asta chiar dupa ce imi amintisem, oripilata, povestea pasagerelor adormite… Mdea…
Pe la pranz asa am oprit intr -o parcare. Era o rulota unde vindea senvisuri; n-ar fi rau sa mancam ceva, sa nu asteptam iar sa se lungeasca ziua si sa ajung sa mananc iar ca hamesita si sa se repete istoria. Senvis cu snitel. Am dorit si salata, daca m-a intrebaaat…. Imi imaginam o frunza mare de salata verde… M-am asezat comod pe o banca; soarele nu razbatea prin umbrela protapita acolo… Am schimbat 2 vorbe cu vanzatorul… Suntem englezi? Nu… De unde venim unde mergem… Trelea lelea… O rafala de vant i -a ciufulit omului umbrela, reclama agatata-n doru’lelii de ceva… Am asteptat sa-si reaseze itemurile, mi-am primit senvisul cu un zambet bonus din partea mosneagului auster… Trei rondele de ceapa ranjeau din senvis… M am uitat la mos… El la mine… Am masurat din ochi distanta pana la nenorocitul de cos de gunoi aflat in capatul opus al parcarii… L-am sorbit din ochi pe baicar, am ranjit la ceapa, ceapa la mine… Si l-am mancat.
15 minute mai tarziu… duceam dorul odioaselor chiftele. Puteam sa spun fara exagerare ca nici nu mi-a fost rau de la ele, comparand cu ce simteam acum. Oricat m-as stradui sa redau calatoria de aici pana in Italia, singura exprimare eleganta si decenta este ca am borât regulamentar in fiecare sfanta parcare, cu sau fara toaleta amenajata. Baikarului nu-i place sa iasa in evidenta, sa deranjeze  sa se bage in seama cu strainii. Cu toate astea, intr-o statie de alimentare, a dat buzna spre toaleta carându-ma/târandu-ma dupa el caci nu puteam sa mai stau in picioare.
Am stat in fel si chip in orice locusor se putea opri sau nu… Cu picioarele-n sus cu capul in jos, lungit, ghemuit… Orice as fi facut senzatia de greata si durerea de stomac se estompau pentru 30 de secunde ca apoi sa revina cu mai multa forta…
Gandindu-ma acum si mai cu seama privind pozele, nu pot vreodata sa condamn pe cei cu prejudecati: motociclisti ciudati, satanisti, drogati… Am confirmat din plin…?
Apogeul elvetian a fost “Gotthard”: 16,3 kilometri de tunel. Stationarea si oprirea sunt interzise. Sapat in creierii Alpilor, creieri caldurosi de altfel. Ganduri incetosate despre castile open-face, dintii inclestati dureros, bolul alimentar muuuult mai sus de epigastru… instinctiv am ridicat viziera… o gura de aer rece da! Mi-ar fi un pic mai bine un minut , suficient cat sa rezist celorlalti 8 kilometri ramasi din tunel.
Voi retine asta ca cea mai proasta decizie din viata mea, luata vreodata. Mai proasta decat alegerea meseriei… Decat orice.
A fost ca si cand mi-am scufundat fata intr-o ciorba calda, invechita si borsita.
Visam sa iesim mai repede sa pot varsa. Era scopul si dorinta suprema.
La un an si ceva am aflat ca exista posibilitatea traversarii prin munti, evitand tunelul.
Din intoarcere nu-mi amintesc nimic. Sau mai nimic, poate doar ca o parte din drum l-am facut prin ploaie si ceata. Niciun view, niciun soare nimic. O reconfortanta ploaie rece , densa acompaniata de vantul ca-ti ajungea la oase prin echipament de te uitai sa vezi daca totusi nu esti dezbracat…
Am ajuns tarziu si habar n-am daca dintr-o bucata sau am mai poposit undeva. Nici atunci n-am stiut si nici nu a mai contat.
Singura imagine care mi-a ramas intiparita in minte este aceea a unei pasagere cochete cu o gecuta de piele crem , o pereche de blugi taiati si niste ciubote asortate cu geaca din care curgeau suvoaie de apa rece ca gheata… si mobristul era tot in blugi. Dar avea o geaca adecvata. Si manusi. Am mers mult timp avandu-i vizor. I-am depasit, am mai facut o oprire civilizata de data asta undeva intr-un orasel, sub un copac, unde ploua dar mai putin… Cand au trecut prin dreptul nostru, cu 15 la ora… M-a cuprins mila vazand-o cum dardaie… Ii tremurau mainile intepenite pe genunchii goi iviti prin taieturile blugilor, casca se misca vizibil pe cap intr un ritm inconfundabil… Clantanitul dintilor… Picioarele pe scarite… Pana i-am pierdut din raza vizuala mi s-au perindat prin minte toate diagnosticurile cu care o sa se pricopseasca.
Arata bestial, oricum. M-am simtit un pic jenata de costumul meu ploaie, ornat pe alocuri cu… Chestii dar recunoscatoare ca-l am.
Cumva am ajuns. Emotii, chestii… Imi vedeam intaia data soacra… Ora tarzie din noapte…. Oamenii tinuti treji de peripetiile noastre… Gazde bucuroase, generoase…. Grijulii… Zambete… Masa intinsa…SARMALE………
Am mancat, bineinteles….
In caz ca va intrebati.A doua zi n-am avut nimic.

*****
Vale D’aosta…Piemonte…. Liguria… Toscana.

Din cele 20 de regiuni ale Italiei Toscana e cea aparte.

Toate tampeniile despre Buonarotti si David-ul lui incep sa capete sensul geniului pur: privesti in fata muntele… si nu-ti incape in cap ideea cum dracu se poate disloca din munte un volum de marmura din care sa iasa ditai statuia de 4 metrii si ceva… am revazut cu ochii mintii pometii rotunjiti ai lui David, trasaturile usor efeminate, detaliile… Muschii definiti dar relaxati… Cum or fi carat mizeria de bolovan? Oare l-a sculptat acolo? David e cica un model masculin de frumusete… Cand mi-am imaginat partea de jos a corpului, dincolo de intrebarea fireasca, oare de a ales sa-l sculpteze flasc?! M-a parasit simtul artistic.

Am ramas cu complicitatea revelatiei: vazusem o particica din geniul lui Michelangello. Si eram cu motocicleta, cu iubitul, cu soarele-n ochelari, cu nemarginirea-n obiectiv. O bucurie in stare pura ma indemna sa ma urc in picioare pe sa si sa sar ca un copil in patul parintilor: ce faaaaaaaain! Ce faaina e viata!

N-am sarit de grija de a nu altera zenul detinatorului de mobra (suspensia, carena.. Cine stie stie : cade mobra, cade cerul..)

Am indesat in buzunar, prosteste niste bucatele de piatra, ca si cand poti scoate acasa impreuna cu ele trairea splendidei zile la Cararra.

Din varful muntelui la vale… Curbe faine, faine . Poiana, cu toate belvederile imi amintesc azi de drumul ala dar e mai faina si drumul ala mi-a amintit atunci de Poiana dar era mai fain.

Aveam un plan parca, de a ajunge la o anume ora undeva… Parca. Ajunsi jos ne-am uitat unul la altul nedorind niciunul sa lasam sa se vada doza de “neseriozitate “: n-am raspuns la intrebarea nerostita dar bineinteles ca mai voiam sa urcam iar pana-n varf ca sa avem de unde cobori… nu mai tin minte de cate ori in ziua aia am urcat si coborat. A doua zi s-a ivit pretextul: sa luam paine. De unde? De la Altagnana? Mergem noi. Vreo juma’ de zi am luat paine si luam toata ziua daca nu tinea mortis nepotul sa ne duca la scalda. A meritat. Am revazut marmura facuta pulbere si dusa de rau pana intr-un baraj improvizat: apa verde turcoaz intensa, laptoasa… In rest, apa mi-a creat aceeasi aversiune, ca de obicei. Am asistat indulgenta la bucuria baicarilor fiorosi de a ploscai in ochiul de apa, galagios si dardaind…

De departe

Timp

De unde atata lux? Cum sa ma agat de o secunda pentru scris cand is ostenit? Oare am imbatranit inainte de vreme? Se spune ca nu anii iti spun varsta, ci cum te simti tu. E grav, tocmai am implinit saizeci si cinci de ani. 

Ma toaca Anglia si englezii. Marunt, ca patrunjelu’ pentru o ciorba. Nu de vacuta, nu stiu astia de treburi de astea fine.

Mi-am propus si promis sa scriu in minunatul concediu ce a trecut deja de vreo doua saptamani, impresii despre tot la finalul fiecarei zile. Nu am reusit. Franti am ajuns in fiecare seara. Franti dar multumiti.

Mi-am propus sa editez, sa ingramadesc intr-un clip de cateva minute, frumusetea salbatica a Scotiei, imaginile de neuitat, o parte din ele stocate pe carduri de memorie. Inca nu am reusit… Timpul… Acest lux imposibil… 

Pun pauza postului pentru a rade parmezan. Parca sunt singurul cu doctorat in aceasta ilustra activitate: raderea parmezanului… Acest ingredient atat de necesar in bucataria italiana. Shit! Pauza tocmai s-a lungit cu alta activitate. Am reusit sa ma imbaiez cu sosul din blidul cu ravioli, e necesara schimbarea camasii.

Da… Aprind o tigara doua ore mai tarziu, am fost iarasi plimbat la fel ca un copac batran in bataia vantului, dintr-o parte in alta a carciumii. Vremea buna cu soarele ei pe cer, e propice soparlelor astora. Se ingramadesc acilea ca mustele la borcanul cu magiun.

Sa revin… Mi-am propus editare si am amanat-o pe duminica. Duminica, acea zi sfanta in care incerc de mai bine de sase ani sa inghesui tot: editari, plimbari, privit la filme, zacut la soare si mai stiu eu ce… Cum ce? Tot si toate ce nu am timp, timp, acest lux imposibil, in tot restul saptamanii… Ei bine, in duminica ce tocmai a trecut, am inghesuit o plimbare de vreo 240 de kilometri, un pranz rapid si vizionarea a doua filme. A trecut apoi, s-a facut nevazuta si duminica aia, ziua sfanta a puturosagului…

Raman in continuare dator cu un video, cu multe posturi si cu postarea a multor poze… Pe cand? Pe duminica ce vine… Probabil…

Timp. Timp, acest lux, acest insuficient marsav. Timp…