Scotland 2013

Anul e 2013, vara e calda, terasele sunt pline, clienti multi, insetati si flamanzi. Ajuns in pragul nebuniei, zambetele nu mai aratau a zambete oricat m-as fi chinuit si ori de cate ori auzeam scartaitul infernal al usii de la intrare deschizand-se, ma cumprindea un tremurat destul de violent. Stiu ca e intodeauna loc de mai rau, insa… ala era raul meu suprem. Dupa cateva reclamatii mai mult sau mai putin sincere sau reale la adresa mea,¬† am avut o discutie destul de serioasa cu angajatorul meu, in care mi-a sugerat sa imi iau un mic concediu, daca m-ar relaxa. Zis si facut! Planul a fost rapid creionat. Am cautat rute, am salvat una din ele pe telefon, am salvat o multime de locatii pe gugal maps, ca mno, tehnolgie, si bineinteles, am facut plinul.

DSCN0657

Ora la plecare

Ceasul arata 5.47, cafeaua mi-am baut-o, tigara mi-am fumat-o. Incerc sa pun cumva canistra de benzina pe motor, insa imi da cu virgula. Rucsacul calarea locul pasagerului si nu vroia sa cedeze, deci renunt la idee, ma conving ca voi gasi destule benzinarii in salbatica Scotie si imi fac curaj in timp ce imi var castile in urechi. Urmeaza ce se intelege de la sine, cagula, casca, inchisa geaca, cheie in contact, motor, actiune, am plecat!
Ziua se vrea a fi minunata, soarele isi face drum spre bolta si eu mananc kilometri, infometat. Gresesc drumul o data, ma intorc, verific gps-ul, hai ca is bine. Pauze de tigara, pauze de alimentare, pauze de poze.

DSCN0670

Pod, motor, conserva, ah, nori

Imi amintesc zambind de trecerea pe podul de deasupra. Eu ajung la bariera si incep sa ma scotocesc prin buzunare, unde cacat am pus portofelul ala?! Tanti de la butoane inceaca sa imi transmita ceva, eu nu inteleg, muzica in casti. Zic un sorry si caut in continuare. O vad ca se agita si reusesc sa pun pauza manelelor. Aud: It’s free for bikes! Oh, sarumana, multumesc frumos si ii dau gaz…

Peisajul devine din ce in ce mai mai putin populat si incep sa imi fac griji in privinta combustibilului… Si benzinariile s-au cam rarit si nu prea am alimentat la ultima, damn. Opresc, caut urmatoarea benzinarie pe gps si observ ca trebuie sa ma abat vreo 6 mile de la ruta mea. Mai bine mai tarziu, decat pana prostului, imi zic. Plec spre locul indicat de gps si cand ajung: sur-fucking-priza! Era parasita si inchisa candva, mult inaintea erei noastre. Well, cum zic englezii, the shit it’s about to hit the fan… M-am intors la ruta mea si am continuat drumul pe cel mai mare morcov, care o putut sa creasca vreodata. Casele au inceput incet sa se piarda in departare, gardurile s-au transformat in dealuri si masinile nu s-au transformat in nimic, doar au incetat sa mai existe…

Acul indicatorului de benzina se apropria tot mai horror de nemernicul ala de E, si urat suna empty cand esti in mijlocul nicaieriului. Observ in fata doi baicari parcati. Reduc si opresc langa ei. Opresc motorul si cobor temator. Ii salut repectuos si ii intreb daca au idee pe unde ar fi prima benzinarie.
– Poi, prietene, sa tat fie vreo douaj de mile pana acolo…
Imi zic sa o iau inainte si daca ma observa pe undeva oprit, ma ajuta ei, cumva. Multumesc frumos si imi iau viteza. Urmeaza un peisaj spectacular, insa frunzele imensului morcov ma cam incurcau, nu m-am bucurat de el, dar doua poze tot am facut la repezeala.

Apoi granita dintre Anglia si Scotia, cu celebrul bolovan mare, vacsit cu alb, cine pana mea are timp si chef de selfie cand mai ai doar abur in rezervor?
Jur ca atat de incet nu am mers nici cu scuterul ala de cincizeci, iar cand aveam de coborat o panta, trageam ambreiajul, evitand orice consum excesiv. La vreo douazeci de minute de cand observasem cu neliniste ca acul se lipise de E-ul ala blestemat, si de cand imi injuram hotararea de a nu lua canistra… Benzinarie!! Atat! Viata e frumoasa! Frumos am reusit sa evit pana prostului intr-un final.

Am alimentat in Jedburgh, si mi-am continuat ruta prin Edinburgh. In Leven, am zis ca tre sa ma cazez, era deja ora 21.00, foamea ma cam rupea si fundul, ah fundul…
Dupa ce am sunat la o vila ce nu avea loc, am gasit camera disponibila la Forth Bay Guest House, doamne-ti multam. Am mancat o oboseala de orez cu pui, la o bomba de carciuma indiana, insa ce gust bun o avut, cand totate celelate erau inchise, mana cereasca! Planuiesm sa ma trezesc la cinci, sa fac poze rasaritului si sa plec la sase. Am dormit lemn pana pe la opt jumatate. Dus, poze pe afara, mic dejun, multumiri si gaz maxim!

Mult am mers si a doua zi, mult si cu durere. Nu mai stiam in ce pozitie sa stau, parca imi crapase pielea pe fund, nu mai puteam sedea. Opririle au fost tot mai dese si tot mai lungi.

Am condus pe infama A1 si apoi am parasit-o, indreptandu-ma spre Jhon O Groats, care s-a dovedit a fi o mare gramada de bolovani cu multe locuri de parcare. Am dat check-in si am tras un selfie.

DSCN0779

Cel mai verde dintre verzi

The end of world scria peste tat. N-am crezut. Asa ca am contiunat spre Durness si m-am abatut spre Dunnet Head, capu’ la dunet (ce dracu ii un dunet?) cum s-ar zice… Alta adunatura de bolovani, nimic foarte intersant, cateva poze si gaz! A se insera cateva poze…

Am plecat mai departe, insa drumul s-a schimbat la fata. Din doua benzi ramase una si a doua mai aparea din cand in cand ca sa faciliteze efectuarea traficului. Fundul meu, de care nu am mai pomenit nimic de ceva vreme, avea multe de zis, insa nu prea avea cine sa il asculte, eu aveam alte probleme…
Ajuns in Thurso, m-am gandit sa innoptez acolo, insa in urma unei mici verificari a tarifelor hoteliere, am ajuns la concluzia ca ar fi mai bine sa o iau din loc. Mult am calarit si tare sufeream, insa cazare din parti, asa ca trebuia sa imi continui fuga nebuna. Prin BettyHill am cautat cazare din nou, insa toti erau fara disponibilitate si singura camera disponibila costa 120 lire, oare ere inclus si un plin? Problema era ora tarzie, noua si jumatate. Ziua se cam transformase in seara, iar farul meu nu imprastia raze prea puternice. O tanti si-a facut mila de mine, auzind ca vreau sa mai merg vreo treizeci de mile, pana in Durness si m-a intrebat de vreau sa sune ea la niscai hoteluri in vecinatate. Yes, please! Trei telefoane si doua refuzuri mai tarziu, o ramas ca tre sa ma intorc vreo zece mile din drum si sa caut Hotel Borgie.
L-am gasit intr-un final si patruzeci si cinci de lire mai tarziu eram cazat. Inainte sa iau somn asa, nemancat, bucataria fiind inchisa, m-am oglindit un pic cu spatele (mi-am privit dosul in oglinda). Aproape mi-au dat lacrimile, doua mari umflaturi vinete, cat doua vinete, imi sedeau pe fese. Se pare ca pe mobra, cand vine vorba de un touring, se recomanda bikini sau boxeri.

Dimineata, mic dejun rapid, intindere de lant, seara aproape imi sarise de la loc, nenorocitul, iar mai apoi multumiri si jet. Drumul era destul de nasol insa peisajul  extraordinar, asa ca nu am injurat prea mult. Am mai avut un stres cu niscai musculite ordinare. Oprisem sa trag ceva in poza si dupa ce m-am scos casca , m-au si tabarat. Nu vedeam nimic, insa simteam mancarimi pe fata. Casca rapida si jet in viteza, vroiam sa scap, fata imi era in flacari si nici chiar mergand cu viteza, avand viziera deschisa, aerul rece nu imi calma mancarimea. Macar nu a durat mult, insa urate fiinte. In limbaj popular, cel britanic, desigur sunt numite: no-see-ums, iar de te prind, iti jur ca te mananca de viu. Mici, insa rele a dracu.

In Ulapool nu stiam ce sa mai fac, pitorescul se terminase si linistea a fost inlocuita de forfota englezeasca. Am hotarat sa o iau spre Iverness sa ma trag in poza cu lacul nessului (Loch Ness). Ajuns acolo, am tras niscai poze, cumparat doua trei suveniruri si calare din nou. Spre Oban!
Oban e un oras cu distilerie si vroiam sa cumpar o sticla de tuica scotiana de la o distilerie. Eu in naivitatea mea, credeam ca au ceva mai special. De unde? Am cumparat un produs pe care il puteam lua de la orice alimentara, insa poate nu la acelasi pret, la distilerie am platit mai mult.
Oricum, achizitia a avut loc in dimineata zilei a patra de calatorie. Inca nu am relatat cazarea in Oban, caci mult m-am invartit si prin orasul ala pana cand am gasit o camera. Saizeci de lire m-a costat un pat acolo si apoi inca vreo zece m-au parasit marsav, cand, in sfarsit, am avut si eu o cina omeneasca si binemeritata. Bineinteles am consumat si o bere care mi se duse de-a dreptul in varful capului, intunecandu-mi privirea.
Somnul a cazut pe gene fara prea multe asteptari si neintors am sforait pana dimineata.
Desteptandu-ma am servit inca un mic dejun si mi-am luat viteza in oras pentru a achizitiona sticla mai sus mentionata si… una bucata boxeri, al meu cur franjuri era, nici pe tron nu imi mai permitea a sta prea omeneste. Si scumpi fura, douazeci de lire pentru o pareche de budigai obositi? Mnezeul ei de treaba, ca nu is din fotia de platina si nici protectii nu au. Mai apoi se efectuara bineinteles cateva poze.

Pe cand am terminat sesiunea foto, am si hotarat ca in acea zi, ma voi indrepta spre casa. Asa ca in jurul orei 11.00, am cam luat viteza. Si am taaaat mers facand pauze de alimentare si de tigara, cand chiar nu mai puteam indura nenorocita aia de sa. Pe la ora 1.30 am ajuns inapoi, am mancat, am suportat cu fruntea sus glumele legate de mersul meu si apoi am bagat un somn monstru.
Sa facem un rezumat:

Minusuri: – lipsa boxerilor este pe primul loc, cel mai mare minus, urate rani aveam.
– nerezervarea camerelor, in apararea mea, nestiind cat puteam parcurge intr-o zi, nu vroiam sa alerg ca bezmeticu’, sa ma zbat sa ajung la vila ce o rezervasem, pana la doua dimineata, si pe alta parte, nu vroiam sa raman blocat intr-un punct, nu is omul vizitelor obiectivelor turistice.
– ritmul prea alert pe care l-am adoptat in calatoria asta, 2610 km in patru zile ii cam obositor.
Plusuri: – eu si mobra timp de patru zile
– peisaje extraordinare
– experienta unica
– vreo trei sute de poze

Sunt aproape sigur ca voi repeta ruta in anii ce vor veni, anul acesta sunt promis unei alte rute, care v-a fi probabil prezenta aici.

Ruta

Ruta

This entry was posted in De departe, Plimbari. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *