De departe

Trădarea…

Cine putea prevede mârșăvia pe care o puteam comite? Cine s-ar fi putut gândi că o sa vină ziua în care o să schimb taberele? Oare cine ar fi crezut că cel mai înverșunat iubitor de două roți ar fi putut deveni vreodată conservar cu acte în regulă?

Știu, nimeni. În urma despărțirii mele de iubitul meu scuter negru, care și-a găsit un mai tânăr stăpân, am achiziționat una bucată conservă, pe care o să o descriu mai jos.

Număr de kilometri: 0. În schimb, are vreo 150.000 de mile.
Culoare: roșu de Ferrari, Ferrari Testarossa, desigur.
Număr de uși: trei, dacă se îndură vreunul să iasă prin spate.
Cutie viteze: manuală în cinci trepte, dacă marșarierul este considerat viteză.
Volan poziționat pe partea greșită.
Cămilă full cu încălzire elefantică plus răcire pinguinică.
Geamuri electrice cu coborâre și ridicare manuală.
Anul primei înmatriculări este binecuvântatul an 1994.
Sistemul audio constă in 4 difuzoare plus una bucată radiocasetofon cu antenă de juma’ de metru.
Abs momentan absent, a plecat la o bere cu servodirectia.

Prețul acestei minunății este aproximativ egal cu cel al unui telefon fără cameră foto: 150 £

Atașez poze cu minunăția:

P.S. Ca să elimin orice confuzie, L-ul acela provine de la cuvântul Luzăr.
Asfalt uscat! Că de e ud, nu mai pleacă trompeta…