Rahat in versuri

Shit

Privesc la mobră şi oftez
Căci stă cuminte-n cric
Închid ochii, iarăşi visez
Că mă mai plimb un pic

Însă visu’ e-n zadar
Nu-ţi ostoieşte-o lipsă
Călare ai vrea să fii tu iar
Rulând pe strada încinsă

Căci soarele e sus pe cer
Te arde, ai vrea o boare
Să te răcorească uşor
Când călăreşti sub soare

E foarte trist, doar vegetezi
Priveşti la cei ce pot
Să hoinărească între livezi
Şi iarăşi ai pus bot

De ce nu poţi şi tu să zburzi
Ca mielu’ cel vioi
Fiindcă gazu-i pentru lorzi
Ce nu-s la conturi goi

Nasoale vremuri prins-am noi
Noi, ce mai stăm în ţară
Ce îndurăm ca nişte boi
O viaţă cam amară

Asfalt uscat degeaba zic
La end dă poezie
Când iar bugetul este mic
În shit dă Românie

No money, no life

Default

Poveste de război

Se făcea că jucam DotA. Ca de obicei în ultimul timp. Şi se făcea că intrasem într-un un joc pe internet. Jocul acela fusese creat de un individ din Lituania. Mno, după startul jocului, eu am tastat o comandă care nu prea era valabilă în jocul creat de individ. El vede ce tastez eu şi mă corectează astfel: “Hei fag, is another game, your command is wrong”. Eu nu voiam să încep un show şi am replicat doar atât: “Ok, my bad. Sorry mister fag.”
Atunci, flăcăul acesta tastează un /fromall şi vede ţara de unde joc eu. Apoi a scris: “Ah, Romania… gypsy.”

Ei bine, nu mă las călcat pe cap, însă în situaţia dată, chiar nu aveam ce replică să îi mai dau. Să îi spun că de fapt eu nu sunt ţigan şi că greşeşte? Să îi spun că ce? E de cacao. Ştiam că prin Italia şi Spania ne-am făcut de cacao şi ne-a făcut de cacao câte un individ de origine rromă, adică of course ţigan. Însă ce dracu’ am făcut în Lituania? Nu că ar fi trebuit să facem ceva. Am mai scris doar: ” No comment”, el a râs şi am rămas cu un gust amar.

De căcat toată treaba asta. E foarte frumos că suntem asociaţi cu leprele alea care dau în cap şi violează. Cu rebuturile alea care ştiu să cerşească şi să fure. E ca dracu’ să fii asociat cu ăştia la orice pas şi oriunde. Închei acest post şi adaug un link spre un alt post de-al meu. Nu mi-am schimbat părerea. Click aici!

Asa nu!

Pietoanta şi scuteristu'

Acesta este un post de aducere aminte a vremurilor în care mă dădeam pe Piaggio şi cădeam mereu. Din vina mea sau a altora. Trosneala povestită mai jos a devenit posibilă din cauza unei doamne care a trecut strada prin loc nepermis.

Se făcea că era o zi de decembrie. Un 5 decembrie 2008. Scuterul fusese lăsat la hotel pentru iernare. Mă hotărâsem cu câteva săptămâni înainte să nu îl mai scot fiindcă era destul de frig şi, totuşi, era sfârşit de an. În acea zi însă parcă nu aveam stare. De mult nu mai urcasem în şaua mititelului plastic. Simţeam nevoia să dau o tură. S-a întâmplat să am nevoie de niscaiva hârtie pe care nu o găseam în Predeal aşa că am hotărât să cobor la Braşov.

Echipamentul îl lăsasem acasă; în cazul în care o să fiu tentat să scot scuterul în frig, lipsa echipamentului să mă împiedice să fac asta. Nu a fost să fie. Am împrumutat o cască, mi-am luat geaca, mănuşile şi am plecat spre Braşov. La ieşire din Predeal, mi-am amintit că asigurarea mea e întocmită cu mult timp în urmă. Am descălecat să văd ce mai scrie pe ea, să vad cât de valabilă e. Ce să vezi, expirase pe data de 4 Decembrie, adică cu o zi înainte. Am oftat şi am încălecat din nou. Ştiind că nu prea am treabă cu nimeni, am ales să îmi continui drumul chiar aşa, în ilegalitate.

Până la Braşov totul a fost un vis. Atât de frumos mergea plasticul. Mă înclinam aşa frumos pe curbe, asfaltul era uscat, iar gumele erau noi. Ce mult îmi lipsise să mă bucur de cele două roţi…

Ajung în Braşov şi, la o intersecţie, după ce plec eu în “trombă”, observ cum o tanti trecea strada pe unde se trezise. Am presupus că are timp să treacă şi nu am redus, în schimb am claxonat ca să o atenţionez. Ea a observat şi a început să alerge. Apoi s-a oprit. Apoi iar a făcut paşi. Nu am înţeles până în ziua de azi ce a vrut să facă. Şi până în ziua de azi m-am tot întrebat cum de am reuşit să o iau în plin. Chiar dacă am frânat violent şi chiar dacă amândoi eram mici, nu am înţeles cum dracu’ nu am reuşit să o evit.

Cert e că m-am trezit aruncat de pe scuter, simţind o durere nemaipomenită la piciorul drept. Am sărit în picioare şi cu greu am reuşit să mă menţin drept. Tremuram din toate încheieturile şi nu înţelegeam de ce tanti îşi cerea scuze când totuşi eu am trosnit-o. Un nene care trecea pe acolo pe un moped şi-a făcut milă de mine, a oprit şi m-a ajutat să scot plasticul din şosea.

Eram în stare de şoc şi nu reuşeam să devin conştient de stare. Am întrebat-o pe tanti dacă e ok şi ea a răspuns că da. I-am spus că nu are de ce să stea să mă păzească pentru că o să îmi revin şi eu şi o să plec. Fiind nou în branşa trosnelilor, nu am ştiut că trebuia să o duc oricum la spital, să mă asigur că e totul în regulă. Deci nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu pietoanta pe urmă. Ce ştiu sigur e că m-a ajutat să îmi fac praf blugii cumpăraţi cu două zile înainte şi să şchiopătez cam două săptămâni.

Cert e că de atunci, fără genunchiere sau echipament, rar mă vezi la drumuri mai lungi. Am devenit conştient de duritatea asfaltului şi de urmările pe care le ai în urma unui contact cu acest dur asfalt.

Am şi o teorie referitoare la troscăneală. Se pare că există un termen în motociclism. Aceste se cheamă point fixation. Definiţia acestuia sună cam aşa: Dacă te uiţi la un obstacol apărut în faţa ta, ai toate şansele să îl loveşti. Deci trebuie să te uiţi pe lângă obstacol, nu la el. E posibil ca eu să mă fi uitat la tanti şi din acest motiv să nu pot să o evit.

Sper că vreun scuterist mai nou în ale celor două roţi, după ce va arunca un ochi pe acilea, o să şi rămână cu ceva “învăţături”. Echipamentul face diferenţa! Da, dacă aş fi renunţat la scuter în momentul în care am văzut asigurarea expirată, nimic din cele povestite mai sus nu ar fi avut loc.

Asfalt uscat şi fie ca povestirile astea să nu mai existe.

Uncategorized

Fără activitate

Nu am mai postat pe aici de mai bine de o săptămână. De ce? Pentru că sigur nu interesează pe cineva câte bătălii dau sau iau în DotA. Pentru că altceva nu mai fac. Sună trist şi aşa e. Traversând perioada asta fără benzină în rezervor, e cam greu să faci altceva. Nema plimbări, nema activităţi. Cum era versul ăla? Ah da: ocolesc să o spun pe faţă, sună a jelit, e o poveste fără sfârşit…
Oricum, sper să îmi revin din pana de idei şi poate o să depăşesc cu bine perioada asta EMO în care tocmai am intrat. Ce jalnic sună… însă asta e. Aşa că mai urc o poză motivantă şi închei cu o urare care sper să se materializeze. Să curgă benzina-n rezervoare! Să avem asfalt uscat pentru plimbare.
Mno, hai cu poza motivantă!
Emo out!

Mda...