Prima zi fara ea…

S-a facut dimineata si stiam ca vine clipa despartirii. Trebuia sa ajung la Intorsura si Pasagera nu voia sa inghete calare. Asa ca scuterasul ala negru trebuia parasit la munca. I-am asigurat conditii optime de cazare, confort I, caldurica si paza. Dar tot nu ma impacam cu gandul ca o sa imi petrec doua zile departe de el, separati de cateva zeci de kilometri. A venit schimbul, clipa se apropia. M-am schimbat in graba si, in timp ce mergeam spre conserva cu care urma sa cobor de la munca, i-am aruncat o privire si un salut murgului. Nu s-a sinchisit sa raspunda, oare se simte tradat?
Am urcat in conserva managerului si pana la Brasov am pus frane involuntare tot drumul. Imi e teama de pasageruit. E o crima sa stai intr-o masina, fara control asupra comenzilor dupa ce mai bine de 5 luni ai fost calare, liber si “pe” comezni. Am ajuns ok in Brasov, m-am indreptat spre casuta si de acolo am plecat spre gara. Pe drum am injurat vreo douazeci de animale care aveau permis de conducere, nu inteleg cum, insa asta e alta problema. Bai meclelor, daca vedeti pietoni pa dungile alea albe care se transpun peste sensul vostru de mers, trebuie sa reduceti viteza si sa cedati trecerea. Nu sa accelerati si sa treceti pe langa ei. Fecale de oameni care sunteti!
Bun, ar mai fi de trecut in revista stilul unic de parcat al pelicanilor de Bucuresti. Au un loc marcat si ei parcheaza total anapoda. In sfarsit, nu o sa educ eu pe nimeni, chiar daca rup oglinzile conservelor parcate aiurea.
Si am ajuns si in gara… o placere. Tigani peste tigani, imputiciune si jeg. Nu mai zic nimic de scaunele de pe peron. Nu are rost. Ca veni vorba: Eram pe peron. Amandoua liniile ferate goale. Se aude in difuzor vocea unei tanti care spune ceva de genul: ” Trenul personal in directia Intorsura Buzaului va pleca de la linia 5.” Bun, am inteles, insa unde ceasu’ meu e trenul ala, frate? Sau e trenul ala din Harry Potter si tre’ sa sar in stalp sa ajung pe celalalt peron cu numarul 5… Ca la stana. Pe tren m-a impresionat nenea “Nasu'”, care era trecut bine de prima tinerete… si de a doua. Incerca un tigan sa ii dea ceva mai putini gologani. Mi-a placut nenea: “Am zis 3,90, nu 2. Mai numarati o data.” Bravo, domnu’ Nas. Daca ar fi toti ca dumneata, s-ar mai misca ceva in shitu’ asta de tara.
La Intorsura am ajuns fara alte situatii. Bineinteles, cand am ajuns, am fost primiti cu masa pusa. Si am mancat, fratica… de vis.

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *