Innoire

Draga jurnalule, bine te-am regasit. Imi cer scuze fata de tine, m-am lenevit si nu ti-am povestit marile schimbari ce au avut loc in ultimele sase luni.

Slujba noua. Da! Eu, eu ce greu ma urnesc intr-o directie noua, de ce? Mnezo stie, frica de necunoscut? Zona de confort? Probabil.

Plater. Alias placanjiu, electro-placator, inca nu stiu cum se traduce meseria ce o practic de juma de an. Daca imi place? Da! Nu mai am de a face cu oamenii, cu figuri si doleante absurde. Fabrica, uniforma, colegialitate, aprecierea efortului depus, program fix cu posibilitate de ore suplimentare, draga jurnalule: sunt in extaz.

Totul a inceput in intai mai a anului douamiisaptisprezece de la venirea Mantuitorului nostru Iisus Hrisos. Intr-o zi senina si plina de emotie. Fabrica a rasarit la capat de drum, iar dupa sase ani si jumatate de Anglia, am aflat si eu de existenta ei. Cica e de vreo patruzeci de ani in acelasi loc. Nu am stiut.

Interviu. Interviu cu un englez, in engleza. Eram terminat, balbait, nesigur, engleza mea de balta dadea rateuri si ma tot scuzam pentru asta. Emotii? Putin spus, spaima, frica de a nu fi acceptat, teama de a nu rata ocazia aceasta ce parea a fi un vechi vis de al meu.

A trecut interviul, mi s-a facut turul fabricii si am plecat spre casa. Au urmat cateva zile chinuitoare insa raspunsul a sosit. Eram acceptat, puteam incepe in doua saptamani.

Derulam scurt cele doua saptamani si uite-ma pe data de cinsprezece mai a aceiluasi an de la Hristos. Ora zece si jumatate, la ora asta incep noobii in prima lor zi. Seful mi-a povestit despre pauzele de ceai, doua la numar, despre pauza de masa si despre orele de lucru. Mi s-a indicat inspre o masa de lucru, inspre cateva componente si mi s-a explicat ce aveam de facut. Hai baiatu’ joc de incheieturi. Fiind vorba de electro-placare, componentele trebuiesc a fi insirate frumos pe sarma de cupru si atasate de un cadru de metal. Curentul electric ce trece prin bara care suporta acest cadru, trece prin sarma in componente, creeaza un camp magnetic si atrage particulele metalice din bazine.

Roman fiind, sarma e duct tape-ul autohton si experienta de lucru cu sarma am de numai vreo treizeci de anisori. Poate si mai bine, in comunism, stim bine, de ne trebuiau jucarii, le fabricam noi, din sarma.

Prima zi de munca… lunga si plictisitoare. Nu a fost plictisitoare, sincer sa fiu, insa cand nu stii cum sa legi o componenta si mai ai inca trei sute de legat… te cam uiti la ceas… mai e mult pana la cinci?

Cele trei sute de componente au fost legate, au mai urmat alte sute de componente de alt fel, iar ziua s-a terminat.

Ajuns acasa, putin dupa ora cinci, mi-am luat alta tinuta, m-am uitat la ceas si m-am intrebat: acum ce?

Obisnuit sa lucrez pana la ore tarzii in noapte, schimbarea m-a socat. Eram multumit. Bucuros. Aveam sa mai fiu inca multe zile, vreo sase luni mai exact. Sunt sigur ca bucuria o sa mai dureze insa.

Zile libere, adica sarbatori legale, stau acasa. Diferit, nu? Concediu douazeci de zile pe an, iar in plus de la Craciun pana dupa de revelion pot freca menta si sunt platit. Ce sa mai? Numai de bine.

Ce m-a marcat… nu tocmai placut, a fost plecarea in pensie a unei tanti de acolo. Toata… intamplarea, a fost… dubioasa. Toata suflarea firmei a fost prezenta in cantina, am fost serviti cu ceva prajiturele, o venit directorul si a tinut un discurs… dezamagitor. Multumim pentru servicii, succes in continuare, pensie placuta si multumim pentru servicii. Ah, tine felicitarea asta si voucher-ul asta. Bine, tinand cont ca directorul si citez spusele unui coleg: “are abilitatile sociale ale unui lopeti”, probabil a danunat bucuriei zilei. Douazeci si patru de ani, plus vreo cateva luni de continua angajare. Dezamagitor… dar probabil asa e la ei. La noi sigur nu stiu cum e. Nu am participat la nicio pensionare in tara…

S-a tirat tanti acasa, probabil cu ochi zemosi, nu am fost foarte atent, aveam alte cateva sute de componente de aliniat pe sarma.

Derulez inca vreo doua saptamani. Sunt laudat, lucru nou in viata mea, cineva chiar imi observa si aprecieaza implicarea si invatarea rapida. Urmeaza la trei luni si o binevenita marire de salariu, cu promisiunea ca mai e una pe drum, daca imi continui implicarea.

Colegi nasoli, avem si de aia, insa dam pe ignor, nu prea avem de a face cu ei. Eu si colegul Bill, un grasut de douazeci si cinci de ani. Lucreaza in firma de la saptispe, insa pleaca in decembrie… se pare ca s-a saturat, e de inteles.

Pun punct paginii, ne mai auzim jurnal parasit. Sper sa nu se puna prea gros stratul de praf pe tine. See you soon!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Scotia – 2 in 1 – A sasea si a saptea zi

La un an si de la incheierea minunatei vacante, reusesc sa inchei povestea aici pe blog… oare?

Ziua a sasea… incerc sa imi amintesc, Inverness, mobra parcata intr-un loc dubios de central, camera veche si tocita, micul dejun contintental, atat de continental incat toti oaspetii casei de oaspeti aveau priviri continentale, pardon, priviri: wtf iz dis? Am trecut cazarea cu pricina in dosarul cu titlul Never Again si am purces la drum. Imi amintesc acum, seara ne hotarasem sa mergem pe lac, nu pe orice lac, ci sa facem cale-ntoarsa la Fort Wiliam, cica puteai vedea foci pe lacul ala. Am pornit spre.

Ne-am oprit pe la Loch Ness sa tragem o poza cu Nessie, nu s-a putut, a fo timida si nu s-a aratat. Conditiile meteorologice au fost minunate in prima jumatate a zilei, adica cam pana cand am iesit cu barca pe lac. Apoi o inceput sa picure. Macar am avut parte de cinci zile de soare, in Scotia! Am fost binecuvantati. Revenind la barca, eram singurii pe punte, restul focilor erau ascunsi sub acoperis, ce sa faci? Nu toata lumea e baicar, nu toata lumea cara impermeabilul in buzunar…

Am vazut apa, si ceva pui de ceva inrudit cu delfinul, am mai vazut pescarusi si o epava. Ceva ruine de case cu povestile lor si o movila ce trebuia sa gazduiasca foci. Se pare ca tocmai le ratasem, probabil le tocmai ratasem de vreo luna, insa fiind cea mai interesanta atractie pa lacul respectiv, probabil nu s-a deranjat nimeni sa updateze treaba asta…

Am pus punct navigarii si ne-am infipt intr-o mancatorie standard de pe marginea drumului. Cand am ajuns la casa cu doua tavi cu etaj, am linistit casierita care parea a se uita la doi reintorsi din Cast Away cu o scurta explicatie: am servit astazi doar un mic dejun continental. In cazul in care se necesita o explicatie, acest mic dejun este compus din: paine prajita, unt, gem, miere, cafea, ceai. Pofta fucking buna! Croissantele se terminasera cu o ora in urma. Sau o zi, o saptamana, dracu’ mai stie.

Am mancat si ne-am carat. Prin ploaie, prin peisaj fain si iar plin ploaie. Multa ploaie, insa nu atat de multa cat ne astepta in ziua urmatoare. Ne-am oprit in Dalkeith si am mancat la un italian serviti de o romanca. Am innoptat in cel mai comunist hotel din Anglia si l-am trecut si pe ala in dosarul cu NA…

A saptea zi… Nu stiu de aveam mic dejun la hotelul comunist sau nu, insa stiu ca nu am mancat acolo. Am cautat ceva prin “centru”, am urcat mobra romaneste pe un trotuar britanic si am comandat ceva la un indian cu accent scotian. M-a intrebat el ceva, am zabit si am raspuns ca da. M-am rugat apoi sa nu imi puna pe farfurie ce stiu eu ce lighioana. A fost ok.

Si vremea a tinut cu noi, pentru primele doua ore cel putin… Apoi s-a last cu averse de ploaie si olecutica de grindina. Mi-am imaginat ca plange Scotia, la fel ca mine, pentru ca o parasim. Am iesit din prea minunata Scotie, cu gandul ca ne v-om intoarce.
Hai si-om cauta zidul lui Hadrian. Nu l-am gasit. Si l-am cautat o perioada. Adica am vazut indicatoare de genul: pe aici a fost zidul, buda casei acesteia este facuta din caramizile zidului, insa nici urma de zid. Bagu-ti destu’-n ploapa.

Am vizitat mai apoi un vechi prieten in New Castle si sincer nicci ca nu m-as fi mai pus pe drum la ce Cristos era afara… insa ne-am pornit oricum si a fost film horor. Am ajuns tarziu in noapte inapoi, dupa pauze multe si dese, nu mai puteam vedea drumul, insa treburie astea miniore si neinteresante le trecem cu vederea. Nu pot umbri minunatia salbatica a Scotiei, peisajele curate si stralucitoare ale insulei lui Skye.

Scotia, iti mulumim ca ne-ai primit, promitem sa ne intoarcem…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Scotia – A cincea zi

Ne trezim cu greu acolo departe. In Farr. Camera e calduroasa si ne imbie sa mai dormim. La micul dejun eram programati in jurul orei opt jumatate, ne-a imbarligat gazda noastra simpatica sa mancam mai tarziu. Am pregatit o cafea la plic cu ajutorul filtrului din camera si am iesit afara. Mai intai eu, flacaii se fac mai repede gata pentru lume…

In timp ce paseam inspre curte, am fost intampinat de simpatica gazda. Foarte de treaba batranica asta. Amabilitati marunte: cum ati dormit? Cum sunteti? Pregatiti pentru mic dejun? Mai dureaza un pic.
Am iesit sa fumez si sa imi sorb cafeaua in ceata gri a Farr-ului. Mii de gazulite nesimtite au inceput sa imi dea tarcoale. Midges parca le zice. Te mananca de viu. Gazda m-a scapat si de atacul lor. S-a oferit sa imi dea niscai crema de maini si fata, apoi a precizat sa trimit si sotia la cremuit cand coboara. Ceea ce s-a si intamplat in scurt timp.

Crema minunata nu le alunga insa, ajuta altfel, conform spuselor gazdei noastre, avea un strat gros si gazele alea scarboase nu mai puteau infige acele in noi. Cert e ca in scurt timp, aveam fiecare cateva lesuri de muste pe fete.&amp;amp;amp;nbsp;</p>
Cam racoare era acolo in Farr, iar gandul ca in curand trebuia sa ne asternem la drum nu prea ma bucura.
Gatand cafelele si setul de tigari, am fost invitati la mic dejun. Un pic altfel. Peste cu bacon la cuptor. Stiu cum suna, insa a fost de-a dreptul minunat. Ne-a tinut companie gazda noastra si ceilalti oaspeti ai pensiunii pe care o gestiona. Am povestit multe acolo in cinci. De unde suntem, ce parere avem despre Scotia, istorie, obiceiuri si altele.

Am multumit frumos pentru bunatatile pregatite si am purces intru imbagajuire. Jumatate de ora mai tarziu coboram cu topcase-ul si sidebagurile in curte. Am scos husa de pe motor cu grija, o pasare se adopostise peste noapte sub husa.

Am pornit la drum intr-un final. Fara chef, ceata nu se ridicase, nu am putut observa privelistea minunata pe care o laudase Leslie, batranica cea simpatica de acolo din Farr. Am plecat salutand si multumind, am plecat fara tragere de inima…

Privelistea se schimba tot mai mult, nu in bine. Crestele ascutite erau inlocuite de movile mici, tot mai mici, iar ceata inca nu se ridicase. Ne-am oprit intr-un oras, sa bem o cafea, poate ni se intoarce cheful. Am cumparat iarasi prajituri, patru la numar, bineinteles ca nu le-am mancat, gretoase erau si de tura asta.
Am pornit iar la drum dupa pauza asta. Ne-am indreptat inspre Dunnet Head. Cel mai nordic punct, dupa spusele placii de acolo. Nimic foarte impresionant, parca nimic nu mai era frumos. Sau poate era doar o parere..
Am pornit spre John O’Groats apoi. The World’s End, asta era scris acolo pe indicator. Vreo doua poze, cautare de suveniruri, abandonare de cautate de suveniruri, preturile erau putin cam peste buget si am incalecat cu destinatia Inverness.

Pesajul… Peisajul ramasese in urma, campii, movile si marea in dreapta. Asta am cam vazut tot restul drumului. Am presarat drumul cu pauze de tigara din loc in loc. Cateva poze in locurile mai “rasarite”, tot inainte pana la destinatie…
Am ajuns in Inverness intr-un final, relativ devreme daca e sa compar cu celelalte zile. Am gasit si “minunatul” Guest House si apoi m-am lalait in cautare de parcare. Nu prea imi venea sa urc mobra pe trotuar. Amenzile is destul de usturatoare in Anglia.
Dupa cautari seculare, am realizat ca pe straduta hotelului era parcare speciala pentru mobre… Ca sa vezi… Am pus utilajul in cric, am scos pentru a multa oara bagajele, am aruncat husa peste, am trecut lantul prin roata si hai in camera. Nu am stat prea mult in camera, aveam foame… Norocul nostru in aceasi cladire se afla un restaurant chinezesc. Chinezarii sa mancam dara! Putin cam prea picante pentru gustul sotiei. Am stins arsura cu cate o bere… Mare greseala, la sfarsitul mesei eram amandoi terminati de somn.
Am pus punct mesei cu cate o tigara, iar apoi ne-am inapoiat in ceea ce numeau astia camera… Eu am picat mort in varf de pat, noapte buna…

Posted in De departe, Plimbari | Leave a comment

Scotia – A patra zi

Buna dimineata… Suntem treji, aici la poale de Insula lui Skye, am facut ochi intr-un final si ne-am pregatit de contactul cu lumea. Hai si-om bea o cafea in hotelul asta obosit… Cafea din parti, iar. Am intrebat la receptia minunatului hotel, de unde putem cumpara doua cafele. Receptionera se schimbase (cu alta receptionera, nu de haine), nu si cheful de a ajuta populatia… O rapsuns acru, ca putem lua cafea numai de la micul dejun, in vreo douazeci de minute, cand incepe servirea. Am vrut sa imi cer scuze ca am indraznit sa ma trezesc atat de devreme, insa nu cred ca prindea mesajul oricum.

Hai sa iesim in strada, langa lac sau rau, sau ce pana mea, padure era acolo. Iesit-am si ne-am trantit pe o banca ce strajuia malul. Ne-am mai incruntat mental si verbal la adresa minunatului hotel, am mesangeruit pe grupul focilor, trimitandu-le salutari si selfiuri din capat de insula a lui Skye iar mai apoi ne-am intors in minunatul hotel. Hai si-om mic dejunii…

Apoi fiv-ar micul dejun de ras. Am avut impresia pentru moment (unul mai indelugat) ca tot ce tinea de hotelul asta era facut la misto.

Cele doua mese unde ar fi trebuit sa sada grandios bufetul rece, zaceau, infricosate parca, doua farfurii golase batute de vant. Pe una se odihnea o felie de sunca, iar pe cealalta se odihnea amintirea a ceva.

Ne-am asezat, ba nu, am asteptat sa fim asezati la o masa, iar apoi ni s-a luat comanda. Cafea sa fie si ceva de mancat. Ceva, orice, sa mai spele regretul a rezerva si platii o innoptare in scarba asta de hotel.
Am mancat si ne-am luat cestile de cafea sa le terminam afara, la tigara, desigur.
Fain sa stai sa fumezi la masa, cu priveliste la dovil….

Am imbagajuit apoi, am indesat iarasi in motor tot calabacul si ne-am pornit la tura de insula (imprejur cu mobra), nu inainte de a saluta frumos hotelul ce nu o sa mai primeasca vreodata banii nostrii.

Frumos in Skye. Drum serpuitor printre stanci si dealuri. Alte stanci involburate, iesind din mare, parca. Cer senin, iarba verde, sau galbena, sau…rosie!?
Am oprit ici colea, nu cat am fi vrut, nu cat ar fi meritat maretia peisajului. Tura pe ziua aceasta, era programata pe ziua ce tocmai trecuse, iar astazi, adunam la cele doua sute de mile ce trebuiau parcurse, inca vreo suta douzeci. Ca de obicei, eram putin stresati si inghesuiti de timp.
Frumos Skye-ul, insa eu nu sunt maestru al descrierilor. Soata ocupa locul acesta.

Am reusit in ziua asta sa si mancam! La pizzerie unde nu m-am inteles eu cu ospatarita in seara trecuta. Vai ce bine o prins o pizza acolo. La ce foame aveam tind sa zic ca a fost cea mai buna pizza ever! Cum s-a desfatat papila gustativa in urma contactactului cu textura ce compunea pizza aia diavoleasca. Asa da!
Hai sa plecam, hai ca mai aveam inca doua sute de mile….
Ne-am propus, de fapt planuiam ca in jurul orei unu, o sa parasim insula. La ora trei noi abia plecam de la pizzerie. Cred ca in jurul orei trei si jumatate sau patru, traversam podul ce leaga insula de Scotia, in sens invers.

Peisajul s-a schimbat pentru a nu stiu cata oara. Ne-a placut. Ce nu ne-a placut, mai mult mie… frica de a face pana prostului. Am uitat bineinteles sa alimentez, iar undeva, in mijloc de nicaieri, a rasarit in colt de gps un indicator de benzina. Am aruncat un ochi indicatorului din bord si… mai aveam un sfert de rezerevor. Au inceput calculele… Daca cu un plin fac aproximativ doua sute de mile, cu un sfert, parcurgem vreo cincizeci… Pana la benzinarie, gps-ul zicea ca mai avem de parcurs… saizeci si cinci de mile… Fucking fuck!

Nu imi mai ardea de rasete sau de privit la peisaj. Am adoptat viteza de consum, adica incet si pe alocuri foarte incet si greu imi dezlipeam ochii de pe acul indicatorului de “petrol”. Poate poate nu mai sta dracului acolo, mort pe cui. Oare de ma inclin se ridica putintel? Nu prea si fucking nu prea… Apoi hai si om merge, da’ incetisor. De se poate in coborarea asta sa opresc motorul nu m-as supara deloc… Nu se putea nici asa. Placutele de frana erau cam prea incarcare si… ne incetineau chiar si la coborare. Mno, mama ei de treaba…
Cu Dumnezeu inainte. Si de-o fi sa ramanem agatati pe undeva, ne-om descurca noi. Chiar de mai avem inca vreo suta cinzeci de mile pana la cazare.
Ca de obicei, m-am perpelit degeaba. Am ajuns la benzinarie si am facut plinul. Mai aveam inca un litru de bezina in rezervor, deci mai puteam merge cativa metri bunicei… Note to self: Stop fucking worrying so fucking much…

Plecatam si de la benzinaria din Ulapool, doua tigari fumate in iarba mai tarziu… Nu dupa mult timp, ne-a lovit iar spectacol peisajos in ochi. De unde ‘mnezo’ aparura stancile astea? Numai ce am luat o curba si au sarit asa de nicaieri in fata noastra. Pfoai! Frumos dom’le!
Imi aminteam ca m-am tarat in urma cu trei ani pe drumul asta. Da, tarat, insa erau cateva diferente. Acum era spre inserat, iar turistii se carasera la culcare. Drumul era proaspat asfaltat pe alocuri. Iar cel mai important… Saua de Deauville nu penetreaza partea dorsala la fel de nemernicanos ca si saua de ER 5. Asta a fost cea mai mare dintre probleme in urma cu trei ani. M-am tarat pentru ca am facut multe pauze. Nu mai puteam suporta naibii saua aia sub poponet. M-a invinetit-o-imbasicat… dar… sa incetam a povestii treburi de astea dezgustatoare.
Am parcurs drumul relativ frumos si relativ fara temeri. Exceptand temerea culcatului nemancati, iar, care s-a si adeverit, desigur. Mama ei de Scotie, cu orarul ei de gaina. Dupa ora noua nu mai gasesti carciuma care sa faca mancare…

Ma ingrozea apoi gandul ca poate nu ajungem nici la cazare in timp util, asa ca am sunat la pensiune. Ziua buna, am ingandat eu in engleza mea stricata, avem o cazare la mneavoastra… Si tanti raspunde: yeaaaah?! M-a linistit insa. Avea chef de glume doamna. I-am zis cat mai avem din drum si ca s-ar putea sa ajungem dupa inserat. Apoi sa vezi cum zicea: nu va grabiti si incercati sa mancati undeva! Daca se face prea tarziu, va las bilet langa usa cu cheia de la intrare si ne vedem dimineata. Mno asta da gazda dom’le.

Am inchis convorbirea cu spiritul ridicat. Ne-am amuzat apoi amandoi de discutie. Bucurat mai bine zis. Mno, sa continuam drumul si sa gasim mancatorie. Unde dracu sa gasesti? Pustiu peste tot… Am gasit undeva, la vreo treizeci de mile de pensiunea unde urma sa innoptam. Insa pe cand am intrat eu si am intrebat de mai gatesc… Ei tocmai inchideau, se pare. Nu s-a legat mancatul asta de noi si pace in tura de anul asta. Punct.

Am ajuns dupa apus la cazare. Ca de obicei. Drumul pana acolo a fost cam lung si nu chiar usor. Drum pe o banda, cu puncte de depasire, ici colea. Macar nu a fost aglomerat. Au mai trebuit ferite oi din cand in cand, pasteau animalele chiar si in mijlocul asfaltului. De fapt poate nu pasteau, poate se bronzau, dracu stie, oricum nu prea inteleg… “scotieneste”.
Am ajuns cum spuneam. Ne-a intampinat cea mai prietenoasa tantita din cate am putut sa cunosc vreodata. Pusa mereu pe glume si tot mereu aruncand cate un misto mai mai mult sau mai putin usturatoar inspre concetatenii ei situati mai jos: englezii. Ne-am distrat si ne-am ras. Altfel te urci pe scari scartaitoare cand inca iti hohoteste gandul… Chiar daca tre sa te urci pe scari scartaietoare de mai multe ori, una upa alta… Side-casurile, top-case-ul. Rahat, papucii… Shit, senele de pe casti… Ah mierda, am uitat telefonul in geanta. Catzo, nu am luat nici incarcatorul camerei. Mno da-l dracu, deja ne-am fofilat de prea multe ori si cica aia de langa noi dormeau…

La tantita asta simpatica si primitoare nu am mai luat somn asa nemernicesc. Am mai avut timp sa povestim despre una alta dupa dus. Ori nu eram la fel de obositi dupa cei cincisute si ceva de kilometri, ori nu ne lua somnul pentru ca ne era foame… Una din doua. Cert e ca trecusem de jumatatea vacantei si incepand cu a doua jumatate a lui maine, incepeam coborarea si se facea simtita aparitia melancolia…

Noapte buna din Farr…

Posted in De departe, Fun, Plimbari | Leave a comment

Skye

Acum un an visam in rime insula aceasta…

img_0225

 
Liman batran și neguros
Și Visul cu Deauville, frumos,
Piscul negru si ascuțit
De verde m-au îmbolnăvit.

Văzut în jos din stearpa stâncă
Golful albastru ne încantă…
Marea izbind si vrând a stoarce
piatra, înfrantă-n spume se întoarce…

Să-nnebunim de drag pe mobră
De-atât frumos si dor de sobă;
S-aud în cască al tău gand,
Să ne lăsăm purtați de vânt!

De intră briza-dânc în oase
Vom pierde-o în pernele pufoase
Și-am să te mângâi cald, duios
Iubite baikăr mustăcios.

S-apun cu soarele în brațe
La tine-n ochi. Iar raze hoațe
Să le preschimbe luna plină
In dragoste și în lumină.

Și dimineața să răsar
Cu tine iar si iar hoinar
Marea din spume ‘înalțe cai
Eu să îti fiu insula lui Skye.

Si asa a fost… Chiar mai mult de atat…

N-am stiut atunci ca pot visa mai mult despre peisaj:

Verde stancos, rotunjit, brutal, abrupt, albastru, verde indigo, turcoaz, verde iar… Verde crud, verde menta… Miros de iarba tunsa scurt prea scurt, rupta adanc din pamant amestecat cu vant sarat. Oi tunse, scurt, prea scurt… Copacii de marginea drumului tufisurile tunse, toate tunse… Pana si Caledonienii par tunsi .. Undeva cumva ciocnirea tectonica le a retezat creasta… Numai vacile sunt pletoase aici in Scotia…

N-am stiut sa visez stari de exaltare, oscilante. N-am visat ca pot sa ma simt ca-ntr-un roman…ca ma uit in stanga spre Old man of Storr si ma  va coplesi o cruda insingurare, toti demonii toate temerile mi se vor oglindi in ochiuri de apa verzi si vor vrea sa ma traga in adancuri. Ca in clipa urmatoare sa intorc privirea spre est iar asta sa fie egal cu teleportarea intr-o alta lume din alta era… Un cer surprins intr-un unghi splendid ce face ca surasul din adancul sufletului sa se insoțeasca  cu lacrimi de fericire…

Pe muchie abrupta de coasta, haul dinainte-mi m-a facut sa ma gandesc la sinucigasele din romane… cat gol sufletesc trebe sa te secatuiasca incat sa vezi plenitudine in saltul in gol, vindecare in roci sfasietor inspumate…

Aici; eram acasa la Heathcliff… Peisajul face din cruzime un atribut al supravietuirii… Am fost ” la rascruce de vanturi” in toate sensurile proprii si figurate ale titlului… vanturi si smarcuri cu apa indigo si turcoaz imbalsamand mii de nuante de verde. Si peste tot, oi bastarde cu cagule negre pe mutre.

Plecasem din Oban… Oban, oraselul-port vazut dimineata cand marea e soare si soarele e mare albastra… si corabiile plutesc pe cer sau zboara pe apa… E oraselul senin cu-n castel in ruina undeva pe o stanca… Nu departe de aleea pe care un cuplu in varsta chicotea pe-o banca… Asta m-a facut sa zambesc… Si da e oraselul cu un sens giratoriu plin de flori care insa in poza au parut banale…

Frumos nu stiu daca a fost oraselul dar a fost frumoasa dimineata aceea in care am cautat mana in mana pe strazi un loc unde sa ne bem cafeaua desi stiam ca-i prea devreme… nu-i nimic, pana la urma am supt ce mai era in termos… Nu se borsise inca laptele …

Oban-ul mi-a placut… insa drumul de acolo parca nu-l stiu… aceea o fi ziua in care eu eram convinsa ca mai avem benzina sa ajungem pana in luna si baikarul zicea ca mergem pe aburi?
O fi ziua cu magie si zane pe care o visasem? Or fi doua zile diferite de fapt?
De acolo am ajuns in FortWiliam?

Oh, nu… Nu mi amintesc cu adevarat nimic din cronologia zilei sau zilelor in Skye si-n restul Scotiei… O betie completa a simturilor, o liniste interioara profunda si cam atat… Slava cerului insorit al Scotiei ca baikarul este cu picioarele bine infipte in pamant (prin intermediul scaritelor) si pot beneficia de un remember realist; atat de mult am imprumutat din zenul peisajului incat mi se parea imposibil cu desavarsire , in cazul absurd in care am fi ramas fara benzina, sa nu se ofere cineva din pustiu sa-l duca pana la o statie de alimentare sa ia benzina si sa-l aduca si inapoi. A incercat el pe alocuri sa ma tulbure cu porcarii de genul canistra sau “vorbesti tu…?” Nu a reusit, desigur. Eu ma bazam pe comunicarea telepatica… Daca trebuia sa vorbesc “british” (crescuta fiind cu mania perfectiunii) singurul lucru cu care as fi fost de folos era sa ma prefac moarta la marginea soselei…

Dintre cele lumesti, m-au ranit doua lucruri. Atat de tare, incat le-am tinut minte: mizerabilul hotel din Kyleakyn de la care atat de multe asteptari tradate am avut… Si mic-dejunul de la acelasi hotel, care, desi n-a fost cel mai rau in absolut, a pastrat aceeasi nota de tradare…
Dar asta acum… ca-mi storc creierii sa-mi amintesc…caci imaginea de ansamblu reda niste amintiri despre frumos in cel mai pur sens al cuvantului.

Posted in De departe, Fun, Plimbari | Leave a comment